Anadolu Health Center Hospital

                Am crescut câini şi pisici. Acum vreau şi copii.

Ştiu vârsta… “Acum te-ai trezit? Până acum ce ai păzit?”

Da, acum m-am trezit. Acum am linişte. Liniştea, pe care nu am cunoscut-o şi nu am văzut-o nici în casa mea.

Pentru asta am hotărât să devenim părinţi, dacă se poate. Pe cale naturală, nu a ieşit de câţiva ani. Nu am uitat ce mi-a zis o asistentă blondă de la școala la care am lucrat:

-La cât de gras e “profu”, tu crezi că nu are probleme ? Spermatozoizii ăia…. Colesterolul… sănătoşi or fi?

Nu am mai avut ocazia să îi dau replica că sunt buni şi numeroşi, dar nici nu am uitat acele vorbe din cancelarie, aşa cum nu am uitat nici cuvinele unei eleve înainte să închidă uşa clasei:

-Doamnă, eu vă văd cu fetiţă.

Cuvinte cu mare impact pentru mine, neînsemnate pentru cei ce le-au rostit.

***

După câteva controale în România, analize, bani, stres, am decis să luăm calea Turciei, aşa cum au hotărât mulţi români, unii pentru implant de păr, şi mai mulţi pentru operaţie bariatrică şi câţiva cunoscuţi pentru fertilizare. Mai nou românii merg să iși facă și dantura în Turcia.

Totul s-a întâmplat foarte rapid. De aceea ne-am şi căsătorit, într-o joi, de Sf. Nectarie. Nu am ales noi data, aşa a fost să fie. Nu ne primeau la spital necăsătoriţi. Alergătura cu actele, schimbatul lor şi fuga în 2 zile cu bagajele, pe rapid în Turcia.

Am ales spitalul Anadolu Health Center de lângă Tuzla. Un spital ce are asociat numele de John Hopkins. Spitalul are hotel, dar nu am optat pentru el, pentru că nu am vrut să stăm printre oameni bolnavi şi în al doilea rând camera era 60 Euro pe zi. Nu am economisit mult alegând alt hotel, dar ţinând cont de numărul de zile, cel îl petrecem aici, am pus la puşculiţă câteva sute de euro. Dacă totul nu ar fi fost pe fugă, cu siguranţă alegeam un apartament.

Am avut programare dimineaţa la 8:30. Când am ajuns în faţa spitalului, am crezut că suntem în faţa unui hotel de 5 stele. Intrare cu uşi rotative, recepţie, brad de Crăciun, sală de aşteptare, cafenea, feţe zâmbitoare şi nici un miros de spital.

Deşi afară ploua, nici o urmă de noroi pentru că femeile cu mopurile curate ştergeau permanent. Intrând într-o astfel de atmosferă, se elimina din start anxietatea legată de spital.

De la recepţia principală, am urcat la etajul 2 – TUP BEBEK (FIV), aici altă recepţie. Am aşteptat puţin, după ce am prezenat paşapoartele şi certificatul de căsătorie, ca să ne vină translatorul în limba engleză.

 Al doilea pas a fost să fim preluaţi de o asistentă într-un birou, să ni se facă anamneza. Aceasta a fost exact ca la carte, bifând fiecare întrebare. Nu a fost făcută pe fugă şi nici superficial. Ne-a luat de la origini. După terminarea anamnezei, aceasta a fost trimisă la medic şi eu dusă în altă încăpere.

În această cameră, era prezent doar patul de ginecologie, aparatul ECO, o mică baie unde te puteai schimba, un dulap unde erau papuci de unică folosinţă şi cearceafuri albe apretate, toate ascunse ochilor curioşi de un paravan, unde era translatorul, asistenta şi Ştefan. Nu am simţit o clipă că sunt la control.

Nivelul de lumină din cabinet era scăzut, medicul fiind chemat când am fost eu pregătită, nu când a catidicsit el să vină.

Totul a fost o relaxare, datorită condiţiilor, fără să mă simt nici stânjenită şi nici grăbită. Mi-a venit imediat în minte, un incident de la un spital de “naşteri” particular, de pe varianta Constanţei, înainte de o intervenţie chirurgicală. M-am schimbat în picioare, alături de alte două femei. Chiloţii nu ştiam pe unde să îi pun, şosetele asemenea, iar infirmiera a intrat de două ori după mine:

– Sunteţi gata? Nu sunteţi încă gata? Haideţi doamnă că pe mine mă ceartă medicul..

În curul gol, cu un cearceaf pe mine, am bântuit pe holurile acelui spital, am dat şi cu subsemnatul, tot în curul gol, ţinând cu cealaltă mână cearceaful.

Pe lângă asta, înainte de a merge la un alt medic în Constanța, cred că mi s-a aminit de câteva ori:

-Vezi că este domnişoara, deşi are 40 de ani. Insistă să nu îi se spună  “doamnă”.

În România orice control ginecologic, la un medic anume, se face cu o programare de cel puţin două săptămâni, toţi având program până în ora 16:00. Comunicarea cu ei poate fi facută pe WhatsApp, mai exact vanzător-cumpărător.

***

După ce s-a terminat controlul, au ieşit pe rând, medicul, asistenta şi translatorul, nu înainte de a mă întreba dacă totul este în regulă şi că mă aşteaptă în biroul ei. Pentru prima dată nu mi-au ars obrajii şi nu mi-am făcut scenarii legate de vreo boală. În România până coborâm de pe scaun, aveam deja 5-6 diagnostice puse de mine.

În biroul medicului, care arăta ca a unui om de afaceri prosper, erau prezente două asistente. Prima cea care ne-a făcut anamneza, următoarea căreia încă nu îi ştiam rolul.

Până să intrăm în discuţiile oficiale, medicul, o femeie minionă, cu un ten alb aproape de al nordicilor, părul blond vopsit în ton perfect cu faţa, ochii mari verzi, numai a turcoaică nu semăna.

A discutat cu cele două asistente în turcă. Apropierea dintre ele, mâna medicului care a cuprins o asistenta, zâmbetul ei şi relaxarea celor trei, era necunoscută pentru mine. Timp de 1-2 minute până ne-am instalat noi, alături de translator, ele au comunicat ca nişte prietene. O normalitate aş spune. Această scenă mi-a amintit de o prietenă, fostă asistentă a anilor 90, la un dispensar din Tulcea.

-Anca, eu tot ce ştiu, tehnici, situaţii speciale, este de la medici. La începutul şi sfârşitul programului, ne adunam într-un cabinet la cafea şi discutam împreună toate cazurile avute pe zi. Deşi eram tânără şi începătoare, informaţiile de la ei erau nenumărate. Era o legătură foarte puternică între noi ca şi colectiv. Toţi ştiam ce aveam de făcut pe parcursul zilei, toţi ştiam unul de altul…. spre deosebire de acum.

Anii au trecut, “EA” în funcţie de economia din acele vremuri, din asistentă medicală a trecut la asistentă de farmacie, ca acum aproape de final de carieră, să îmbrăţişeze postul de profesor de religie. Toate schimbările vremii, toate medicamentele promovate cu forța, ca un vânzător, nu au fost reprezentative şi a renunţat. A mai avut o tentativă de a se întoarce în această meserie, acum doi ani, dar când a văzut că instrumentarul se curăţă cu soluţii “ până când asta este albastră”, când era trimisă pe fugă de la un cabinet la altul şi în două – trei ore trebuia să treci de la ORL la Gineco, de la Gineco la Mică Chirurgie, când pansamentele infestate se lipeau de cele sterile, când tăviţele renale erau de moft, deşi abordată să lucreze la o policlinică privată, seriozitatea ei şi profesionalismul nu au făcut față şi nu s-au încadrat în necesitățile actuale ale pieţii. Fraze repetitive, de la colegele mai tinere erau: hai că nu mai suntem în anii 80-90!Hai pune la ochi soluţie! şi alte câteva fraze, pe care nu are sens să le dezvolt aici au dezamăgit-o profund, încheind acest capitol definitiv. După această experienţă a ras:

-Pentru prima oară sunt dată afară dintr-o instituţie şi nu plec eu!

Am un respect deosebit pentru ea, pentru că ştiu cum lucrează şi cum vorbeşte, fiind pe cale de dispariție astfel de profesionişti. Nu este nici genul de asistentă pătată, depresivă ori agresivă verbal. Este cum trebuie să fie, ca la carte. Cartea care de altfel nu mai este nici cumpărată, nici deschisă.

***

Să ne întoarcem în Turcia, în cabinetul doamnei doctor. Ce ne-a încântat era că vorbea relaxat engleză, deşi era trecută de prima tinereţe. Ştefan, român sadea, după ce medicul ne-a dat verdictul, pune întrebarea clasică:

-Şi cât ne costă totul ?

Doctora a făcut ochii mari, a zâmbit ştrengăreşte şi a zis:

-Nu cu mine discutaţi astfel de detalii.

Rezultatul nu a fost unul să ne avantajeze. Vârsta mea, un fibrom destul de mare, pe care în România trei medici nu au propus să îl opereze, alte riscuri, ne-au dat de gândit, dar am hotărât să mergem mai departe indiferent de ce se va întâmpla.

Am dat mâna cu medicul la plecare, s-a ridicat şi ne-a condus spre usa, ceea ce ne-a adus un plus de încredere şi respect.

Şi cum unii medici se cred Dumnezeu, de data asta “în vizită la EL”, m-am simţit în siguranţă şi am putut chiar să îl şi ating. Mi-a pronunţat numele corect, Anca, fără să fiu “Enka” ori “Ancaa”.

Din cabinetul medicului, am fost îndrumaţi în alt cabinet, unde ni s-au prezentat costurile.

Nu a ras nimeni de noi, când ne-am făcut calculele în euro, nu am fost timoraţi şi nici nu ne-am fâstâcit.

Chiar am fost ajutaţi la calcule şi ne-au propus calupuri şi plată parţială. Ne-am retras câteva minute, pentru a discuta între noi,  ajungând apoi într-un alt cabinet.

Aici ne aştepta cea dea două asistenta, dându-ne seama abia acum de rolul ei. Ni s-a explicat tratamentul cu lux de amănunte şi cum se administrează. Am stat cel puţin zece minute, având permisiunea să punem mai multe întrebări şi eu şi Ştefan. A fost foarte deschisă, explicându-ne calm, fiecare procedură în parte, de mai multe ori, asigurându-se că am înţeles amândoi ce avem de făcut.

În final ne-am întors la recepţie

Deci să recapitulăm:

1. Recepţie pentru acte şi fișă pacient
2. Cabinet asistentă unde se face anamneza
3. Cabinet de control cu baie
4. Birou medic
5. Cabinet a doua asistentă unde explică tratamentul
6. Întoarcere la recepţie pentru plată

Pentru că sumele erau mari şi noi aveam doar euro, am fost îndrumaţi către bancă sau schimb valutar, care erau la parter. 

În acel moment nu ştiam că se poate face plata direct în contul de pacient. Atunci când persoana de la recepție îţi face fișa, îţi generează şi un cod, cu ajutorul căruia, la banca de la parter ( AkBank), poţi face plata direct cash sau card în contul de pacient.

Având alături de noi pe Muammer ( legătura noastră directă cu Turcia ), a insistat să mergem să schimbăm banii în oraş.

                Am plecat fără să achităm nici un consult, şi nimeni nu ne-a tras la răspundere. Nu ne-am simţit fugari, toată lumea a înţeles că nu eram pregătiţi având nevoie de încă puțin timp. Ca atare ne-am întors după trei ore, timp în care am luat şi prânzul pe faleza şi tratamentul de la farmacie.

Concluzia noastră a fost:

– clădirea şi interiorul, nu ne aminteau că suntem într-un spital;

-mirosul de spital, sânge sau fecale, este inexistent;

– peste tot canapele, scaune moderne, aparate de apă, ceai şi cafea la discreţie;

– lumina naturală sau cea de la veioze, ne-a indus o stare de calm, de care aveam nevoie;

– nu ţipă şi nu se certă nimeni;

– puteai face diferenţa între cadrele medicale şi restul angajaţilor din administraţie. Medicii au halat alb, asistentele răspunzătoare cu tratamentul au uniforme albe, peste hainele decente de acasă,  iar altele au uniforma albastră.

– nu am văzut o formă de fund de asistentă, fie celulos, fie frumos. Totul pe ele curat, apretat. Despre fluturi, zbârciuri ori dungi la uniforma medicală nici vorbă. Nu ca la noi să nu ştii dacă te adresezi medicului sau femeii de la curăţenie. Încălţămintea curată, lipsită de strasuri sau ursuleţi ataşaţi. Ia să fiţi atenţi la toate detaliilea acestea, la cadrele noastre medicale. Văzusem în spital, în vară, o doctoriță cu buzele injectate până în ochi. Cu bentiţă cu fundiță, uniforma fiindu-i roz, pantalonii gâtuind piciorul alături de vorba mieroasă ducând mai degrabă către un personaj din filmele ce sunt vizionate atunci când bărbaţii fac o spermogramă. Cum să iei în serios o astfel de apariţie?

Un alt model de medic e ăla ce se uită peste tine, pe cordior, abătut, stresat de amănuntele intervenite în drum spre al doilea spital. Din ciclul “Domnilor Dumnezei, Doctori Români, pot să vă ating?”.

-la ora prânzului aparținători, medici, asistenţi, chiar şi pacienţi, iau masa la restaurantul spitalului. Aici medicul îşi împinge tava. Meniul fix, dacă am înţeles bine, este de 160 de lire. Când vremea îţi permite ai posibilitatea să serveşti prânzul afară unde eşti înconjurat de frumoasă grădină.

Sunt doar 650 de km până în Istanbul…. Te-ai mai trata în România, dacă ai posibilitatea să te tratezi în Turcia?

-Domnule doctor, pot să vă spun… Pot să vă ating?

-Voi ce aţi fi ales în locul nostru?