Nu-mi place să-mi critic orașul și știți de ce? Pentru că, aproape peste tot în țară, situația este aceeași. Am spus „aproape”. De data aceasta, o voi face.
Însă, indiferent de starea reală a localităților, dacă mergi în Ardeal, observi ceva diferit: pentru trei,patru case renevate și o biserică, oamenii de acolo știu să facă o promovare atât de civilizată! Își descriu locurile atât de frumos și laudativ, indiferent cu cine stai de vorbă, încât te fac și pe tine să îndrăgești zona și să îți dorești să te reîntorci. Sunt primitori și, mai ales, diplomați. Știu să pună în lumină ce au mai bun, în timp ce noi, aici, parcă am uitat să ne vindem povestea, chiar și atunci când avem comori sub picioare.
Știm și noi care este situația în Constanța și citim aproape toate comentariile pe care ni le trimiteți. Realitatea e sub ochii noștri: blocaje în trafic, străzi rupte și un transport în comun învechit și deficitar. Vedem cum blocurile „se încalecă” unele pe altele, iar casele de patrimoniu sunt modificate grotesc, pierzându-și farmecul de altădată.
Iar când vine vorba de viața culturală, situația e la fel de tristă: lipsesc evenimentele gratuite pentru publicul larg. Și nu mă refer aici la „cântăcioșii” din Portul Tomis. Atunci când se organizează ceva, evenimentele sunt dedicate doar unei mâini de oameni și sunt atât de slab promovate, încât trec neobservate. Despre soliști internaționali? Nici nu poate fi vorba…
Astă toamnă, când ne-am întors din Secuime și ne-am apropiat de Întorsura Buzăului, i-am spus lui Ștefan:
-Totul e frumos aici, doar că mă dor ochii.
Mă refeream la reclamele puse „în dușmănie”, vechi, cojite, rupte și decolorate. Mă refeream la lemnele lăsate în poartă, la fierul adunat prin curți și la culorile acelea stridente ale caselor, care pur și simplu te obosesc. Este exact acel amestec de neglijență și lipsă de estetică care ne urmărește peste tot, în Sud. Ajungi în Constanța… și dai de același peisaj. Nu știu cât mai iubesc orașul, însă Dobrogea o ador.
Constănțeanul se plânge mai mult decât orice alt român, dar pe bulevarde vezi doar mașini mari, în timp ce pe trotuare au rămas pensionarii. Și noi suntem la fel. Circulăm doar cu mașina și, dacă s-ar putea, am vrea să ne lase fix în ușa unde avem treabă. E un paradox: ne plângem de aglomerație și de orașul „dezolant”, dar refuzăm să ne dezlipim de volan.
În comentarii, hate-ul este la ordinea zilei. Ne-am învățat cu el și, cumva, am ajuns să-l îmbrățișăm. Se face atât de puțin și atât de lent în orașul ăsta, încât schimbările nici nu le mai observi. În administrație și politică, se învârt aceiași oameni de ani de zile, într-un cerc închis.
Ne lăudăm constant cu performanțele școlare ale unor tineri de excepție, dar n-am remarcat pe niciunul să se mai întoarcă aici sau să vrea să intre în politica locală. Avem în schimb aceleași personaje, prea puțin elegante, dar cu un orgoliu și un ego cât Marea Neagră.
Anul acesta, de Florii, am vizitat din nou Cetatea Histria. O facem destul de des, în funcție de cât de interesați sunt prietenii sau cunoștințele care ne vizitează. Este destul de aproape de Constanța și, de fiecare dată, reușim să bifăm și un strop din magia Biosferei Deltei Dunării. Este locul unde istoria antică se întâlnește cu natura sălbatică, oferindu-ne acea gură de aer de care avem atâta nevoie.
Dar nu vreau să scriu în acest articol despre istorie, ci despre realitatea crudă de la fața locului. Acum ,o sa fiu eu vocea critică. Despre toate acele minusuri care te lovesc imediat ce ajungi la Histria. De data asta am văzut-o cu alți ochi. Deși este cea mai cunoscută cetate din Dobrogea și, teoretic, cea mai vizitată, Histria mi s-a părut acum ca o bunicuță ieșită la pensie. O bunicuță uitată într-un colț de lume, care și-a pierdut strălucirea de altădată și pe care nimeni nu se mai obosește să o „îmbrace” de sărbătoare. E acolo, dar simți cum abandonul și trecerea timpului fără nicio îngrijire o sting încet-încet.
Intrarea în cetate costă 16 lei de persoană, iar pentru muzeul de la intrare mai scoți din buzunar încă 16 lei. Așadar, un total de 32 de lei. Noi am ajuns acolo într-o zi călduroasă, așa că am refuzat intrarea în muzeu. Știam deja ce ne așteaptă: lipsa totală de ventilație. Pentru câteva fotografii, pur și simplu nu a meritat efortul.
Vara, chiar nu vă sfătuiesc să intrați, mai ales dacă aveți probleme cu tensiunea! Toate geamurile sunt închise, iar aerul este irespirabil. Am pățit-o noi acum doi ani, când am însoțit un cuplu de româno-americani: mergi la muzeu doar ca să curgă toate transpirațiile pe tine și să simți că te sufoci.
Histria este un muzeu în aer liber, dar unul „mort”. Deși e plin de istorie, nu există nici măcar un ghid care să-ți povestească.
La Cetatea Histria, tot ce „vorbește” despre istorie sunt acele trei panouri decolorate de vreme. Asta-i tot ce se povestește oficial acolo. Și noi avem pretenția să atragem turiști străini… Poate cei care vin cu grupuri organizate au noroc de un ghid, dar ce fac ceilalți, care vin pe cont propriu? Ce înțeleg ei din acele panouri șterse? Sunt convinsă că, odată ajunși în fața ruinelor, singura lor soluție rămâne să caute singuri pe internet informații despre ce au în fața ochilor.
E trist să vinzi bilete, dar să nu oferi nicio poveste. O cetate mută, într-un județ care a uitat să mai comunice cu lumea.
Histria pare încremenită, un muzeu prăfuit al anilor ’70, lipsit de orice urmă de interactivitate. Este oglinda fidelă a refuzului nostru de a ne schimba. Preferăm confortul unui program de la 8 la 16 și ne complăcem într-o cultură a victimizării, în loc să cerem modernizare. Știu că un astfel de reproș va deranja și că mulți îmi vor sări în cap, dar adevărul este că, atâta timp cât ne limităm la smiorcăială, rămânem complici la acest declin.
În cetate, pe un panou șters de vreme, se scrie despre tejgheaua unui magazin antic, în dreapta despre terme, iar ceva mai jos despre o basilică. Jur că, oricât m-am străduit, n-am reușit să pricep care-i tejgheaua rămasă în picioare și care sunt restul ruinelor.
Tot ce am văzut, cu adevărat, a fost ștevia crescută peste tot. Histria este, fără îndoială, patria șteviei.
Dacă tot ai plătit bilet și citești că acolo a fost cândva un magazin, măcar poți să-ți faci „piața” pe gratis. O aduni de pe ziduri și pleci cu ea acasă, măcar așa simți că ai recuperat ceva din investiție și, în același timp, îi faci și un bine cetății, curățând-o de buruieni.
Natura își intră în drepturi acolo unde omul a abandonat lupta: copacii cresc direct prin zidurile cetății, iar vara, ciulinii uriași fac vizitarea aproape imposibilă. La ieșire, am auzit doamnele de la bilete speriate de mărimea unui șarpe care trecea nestingherit.
Și totuși, printre ruine, viața pulsează într-un mod fascinant: am văzut fluturi incredibil de colorați, păsări micuțe și vesele care cântau de mama focului și chiar o broască țestoasă care trecea „în viteză” pe lângă noi.
Este incredibil dacă stai să te gândești: în 1868, un francez pe nume Ernest Desjardins a venit în Dobrogea otomană și, sub mărăcinii de pe malul lacului Sinoe, a avut viziunea să spună: „Aici a fost marea Histrie!”. Mai târziu, Vasile Pârvan și-a dedicat viața scoaterii la lumină a acestui „Pompei al românilor”, luptând cu pământul și uitarea pentru a ne reda istoria. Ei au văzut sub dărâmături o mare civilizație. Noi, astăzi, cu biletul plătit în buzunar, vedem sub aceleași panouri decolorate doar patria șteviei.
Am ajuns să oferim turiștilor străini o experiență mută: fără ghid, fără aer în muzeu și cu o „bunicuță” istorică lăsată să se stingă în soare. Ne mândrim cu trecutul, dar ne batem joc de prezent.
E dureros să vezi cum un loc care a supraviețuit milenii pare acum învins nu de timp, ci de propria noastră indiferență.
Ne plângem mereu de lipsa banilor pentru obiectivele turistice sau monumentele de artă, dar oare asta să fie singura problemă? Cum se face că oamenii simpli, când vor să organizeze un eveniment din nimic, aleargă după sponsori, bat la uși și nu se lasă până nu reușesc?
La noi, cine să facă asta? Cine să aibă curajul și viziunea să caute soluții în afara bugetului de stat? E mult mai simplu să ridici din umeri și să mergi pe principiul „lasă că merge și așa”. Din păcate, acest „merge și așa” se traduce prin panouri șterse, muzee irespirabile și o istorie care se pierde în buruieni, sub ochii noștri.
