Iarna trecută am scris două povestiri simple despre fosta Școală nr. 1 din Constanța. Le-au citit peste 10.000 de oameni. Poate impactul ar fi fost și mai mare dacă aș fi făcut un filmuleț, dar nu am timbrul vocal al lui Stefan, tonul vocii nu mă ajută, iar curajul și naturalețea celor care vorbesc liber în fața camerei încă nu sunt punctele mele forte. Așa că am ales ce pot face cel mai sincer: să scriu. Iar uneori și un text simplu poate pune un loc uitat înapoi în mintea oamenilor.
Fiind vorba despre o școală veche, mi-am imaginat că mai mulți oameni au fost interesați să scrie despre ea. În realitate, am constatat că atenția tuturor se concentrează aproape exclusiv asupra zonei Peninsulare, lăsând pradă timpului alte construcții vechi, care par să devină interesante doar în momentul în care terenul sau clădirea intră în viziunea chicioasă și bănoasă a așa-zișilor investitori moderni ai acestui oraș.
Deși suntem mulți cei acaparați de frumusețea sau utilitatea acestor clădiri, de cele mai multe ori nu reușim decât să protestăm în comentarii, tastând revolta noastră, pentru ca apoi să renunțăm. Mă cuprinde adesea tristețea gândului că de prea multe lucruri ne descotorosim, în loc să păstrăm și să recondiționăm atât cât putem și atât cât avem.
Se găsesc mulți în comentarii să te acuze de ceva ascuns ori insuficient, deși ecoul unui articol este tot o formă de implicare civică.
Am găsit un singur articol care pomenește despre fosta Școală nr. 1 de pe bulevardul Mamaia, cea construită în 1927. Cred că au trecut doar cinci minute de la publicare când mesajul unei doamne mi-a atras atenția și m-a scos din zona mea de confort, în timp ce așteptările mele se îndreptau mai degrabă către foștii elevi.
Din acel moment, subiectul a căpătat pentru mine o altă greutate. DOAMNA a ales să rămână în umbră, dar mi-a oferit o perspectivă cu totul neașteptată. I-am garantat discreția, deși se afla la mii de kilometri depărtare și trecuseră deja ani buni de când subiectul fusese unul arzător pentru dânsa. Și totuși, în ciuda timpului, rana provocată de situația acestei clădiri nu se închisese. La întâlnirea întâmplătoare cu articolul meu, parcă s-a deschis Cutia Pandorei. Fără să caute vizibilitate, DOAMNA petrecuse trei luni în arhive, studiind și identificând documente relevante despre fosta Școală nr. 1 de pe bulevardul Mamaia.
Am primit pe e-mail tot ce adunase: acte, documente și multă neputință. Mi-a povestit, cu lux de amănunte, toate zbaterile și eforturile din lupta ei cu birocrația și cu autoritățile. Într-un final, a fost învinsă. Voi încerca să adun în acest text, așa cum mă pricep eu, toate documentele primite și să le așez într-o formă cât mai ușor de citit și de înțeles.
În legea din 17 iulie 1921, pământul nu apare doar ca bun de împărțit, ci ca formă de dreptate. Reforma agrară prevedea ca terenurile expropriate sau aflate în proprietatea statului să fie parcelate și vândute în loturi locuitorilor români cultivatori de pământ. Dar, înainte de toate, legea fixa și o ordine morală a împroprietăririi: întâi cei mobilizați în războiul din 1916–1919, apoi cei din campania din 1913, văduvele de război pentru copiii lor, agricultorii fără pământ, cei cu proprietăți foarte mici și, la urmă, orfanii de război. Era, în fond, o încercare de a așeza o formă de reparație peste rănile lăsate de război și peste lipsurile unei lumi care trăia la limita supraviețuirii.
În prelungirea efectelor Reformei Agrare din 17 iulie 1921, Primăria Constanța crease un cartier numit ,,Demobilizați-Tăbăcărie”, pentru soldații întorși de pe frontul primului război mondial sau pentru văduvele acestora, iar Ministrul de atunci al Instrucțiunii, dr. Constantin Angelescu dispusese construirea unei școli cu patru săli de clasă și o cancelarie necesare copiilor ,,demobilizaților”.
(Anexa 1.- Documentul de înființare a Școlii mixte din Cartierul Demobilizați-Tăbăcărie)
(Anexa 2. – Adresa trimisă de Școala Mixtă nr 10 către Comitetul Școlar comunal)
Astfel, parcurgând expoziția de documente arhivistice, am aflat că Școala de pe b-dul Mamaia s-a înființat la 1 oct. 1927, prin ordinul Ministerului Instrucțiunii nr 132649/927, adus la cunoștința Revizoratului Școlar al Județului Constanța și a Primăriei Municipiului Constanța.
Se stipulează că la această școală mixtă va fi numit ,,însărcinat cu girarea afecerilor direcției” d-l N. Popescu, institutor la Școala de băieți nr 1 din localitate (Anexa 1.). Dintr-un document ulterior, în care directorul solicita ajutor pentru dotarea claselor și aprovizionarea cu lemne pentru iarnă, am aflat că școala primise numele de Școala mixtă nr 10 (Anexa 2).
Iată, pe scurt, traseul acestei clădiri, de la înființare și până în prezent, ca să se înțeleagă ușor:
- 1927 : clădirea fostei Școli nr. 1 din Constanța este construită.
- 2007 : în clădire începe să funcționeze și Centrul Județean de Resurse și Asistență Educațională Constanța. În momentul în care au ajuns aici, elevii erau deja mutați la Școala „Ciprian Porumbescu”, iar arhiva nu mai era de găsit.
- 01.09.2009– oficial, școala cu clasele I–VIII „Grigore Sălceanu” a fost desființată prin lichidare, iar activitatea instructiv-educativă a fost preluată de Școala „Ciprian Porumbescu”.
Acesta este momentul în care școala, ca instituție de sine stătătoare, încetează oficial să mai existe acolo.
În 2011, CJRAE solicita bani pentru amenajarea spațiilor în care funcționa, semn că imobilul era folosit în continuare, fără ca acest lucru să însemne și o adevărată salvare a clădirii.
- 2013 : o parte din imobil, jumatate din partea de nord este predată Grădiniței cu program normal „Roboțel”.
- 2021 : dreptul de administrare al spațiului folosit de „Roboțel” este retras, iar într-un alt document se precizează că activitatea unei unități de învățământ desfășurată în acest imobil încetează la 22 decembrie 2021. Tot din documente reiese că valabilitatea contractului CJRAE ajungea până la 31 decembrie 2021.
- 2025, sub administrația primarului Vergil Chițac, destinația imobilului este schimbată oficial: din spațiu de învățământ, clădirea fostei Școli nr.1 ajunge să fie destinată serviciilor publice de interes local, județean și național.
- februarie 2025, Primăria anunța deja mutarea Serviciului Stare Civilă la adresa de pe Bd. Mamaia nr. 193, adică în fosta Școală nr. 1.
Privind în urmă, se poate spune că singurii care au onorat cu adevărat această școală, și poate chiar ideea școlilor interbelice din Constanța, au fost cei de la Centrul Judeţean de Resurse şi Asistenţă Educaţională, prin gestul de a-i recunoaște public istoria.În decembrie 2017, a organizat un eveniment dedicat împlinirii a 90 de ani de existență ai imobilului.
Presa locală a fost prezentă, iar inițiativa a fost apreciată și lăudată pentru importanța și necesitatea ei. Inclusiv ziarul Cuget Liber a consemnat momentul, publicând un articol despre această întâlnire:
,,Centrul Judeţean de Resurse şi Asistenţă Educaţională Constanţa sărbătoreşte, săptămâna viitoare, împlinirea a zece ani de activitate, dar mai ales, 90 de ani de existenţă a clădirii unde funcţionează. Imobilul, situat pe bulevardul Mamaia, este singura clădire tip „Angelescu” rămasă în municipiul Constanţa şi a găzduit, ani la rând, Şcoala nr. 1.
Acţiunea demarată de CJRAE, intitulată „Clădirile şcolilor interbelice – memoria tăcută a învăţământului constănţean”, se doreşte a fi un prilej de a face o incursiune prin istoria învăţământului constănţean.”
La eveniment a participat și un reprezentant al Consiliului Județean, care ocupa atunci și funcția de director al Școlii „Nicolae Tonitza”. S-a arătat vizibil încântată de organizare și a lăudat generos inițiativa, atât în fața invitaților, cât și a presei, într-un moment în care clădirea părea să se bucure, măcar pentru o zi, de respectul pe care îl merita.
Numai că frumosul, la români, ține puțin. După laude și aplauze, odată căzută cortina, au început să iasă la suprafață reproșurile, intrigile și tensiunea venite dinspre Primărie. La nici una-două zile după eveniment, s-a cerut convocarea de urgență a unui consiliu de administrație.
Ce s-a transmis, de fapt, în acel consiliu?
Că un om din conducerea orașului, nici nu mai contează cine, poate chiar primarul de atunci era profund nemulțumit de organizarea evenimentului. Întrebarea, formulată aproape ca un reproș, era de ce se face atâta vâlvă în jurul școlilor interbelice, inclusiv în jurul fostei Școli nr. 1, când, în locul evocării trecutului, ar trebui găsite soluții pentru mutarea Centrului Județean de Resurse și Asistență Educațională Constanța din acel spațiu. Pentru că, în logica rece a administrației, este mai greu să recondiționezi și să salvezi o clădire veche decât să găsești soluții pentru mutarea celor care încă o folosesc.
Tot la urechile conducerii orașului de atunci au ajuns și susținerile verbale ale unor persoane care cereau ca imobilul să fie declarat clădire de patrimoniu. Chiar dacă reprezentanții Centrului Judeţean de Resurse şi Asistenţă Educaţională Constanţa nu aveau această calitate, nefiind proprietari, clădirea îndeplinea, în mod evident, criteriile necesare pentru o astfel de încadrare.
-De ce deranjează? Aceasta a fost întrebarea pe care și-au pus-o organizatorii evenimentului
Iată că, în 2018, aceste întrebări aveau să primească un răspuns.
Din documentele și informațiile adunate reiese că miza acestei clădiri nu a fost deloc una întâmplătoare. La nivelul anului 2018, Primăria Constanța plătea anual peste 500.000 de euro pentru chirii în clădiri aparținând unor persoane fizice sau juridice, iar unii consilieri locali susțineau că, dacă sunt luate în calcul toate sediile și departamentele municipalității, suma ar fi depășit chiar un milion de euro pe an.
În acest context, fostul primar Decebal Făgădău anunța intenția de a construi de la zero un nou sediu în care să funcționeze toate serviciile publice ale Primăriei Constanța. Locul ales nu era deloc unul oarecare: ultracentral, pe bulevardul Mamaia, pe terenul care aparține administrației locale și unde a funcționat, ani la rând, fosta școală cu clasele I-VIII „Grigore Sălceanu”, cunoscută de mulți constănțeni drept vechea Școală nr. 1.
Pentru autorități, argumentele au părut strict pragmatice. În zonă existau și alte unități de învățământ, școala fusese depopulată, apoi desființată, iar spațiile ajunseseră să fie închiriate ani de zile către privați. Ulterior, în clădire a funcționat Centrul Județean de Resurse și Asistență Educațională Constanța, instituție aflată în subordinea Consiliului Județean Constanța. Pentru eliberarea spațiului, municipalitatea a oferit Consiliului Județean clădirea fostei Școli nr. 19 de pe strada Medeea, unde administrația județeană a demarat inclusiv proceduri pentru lucrări de reparații curente, astfel încât instituția să poată fi relocată acolo după reabilitare.
Deși trebuie reamintit că, încă din 2011, Centrul Județean de Resurse și Asistență Educațională Constanța a cerut fonduri pentru reabilitarea Școlii nr. 1, având acces direct la clădire. Asta arată că existau oameni preocupați de salvarea ei, dar nu și o voință reală la nivelul instituțiilor statului. Iar răspunsul, arogant și plin de dispreț, venit dinspre acestea a fost unul pe măsură:
– Dar de ce, v-ați obișnuit cu ieșire la bulevard?
Indiferent de atitudinea autorităților, răspunsul a venit ferm:
– O instituție publică nu poate fi evacuată cu forța dintr-o altă instituție publică, atâta timp cât ne-am comportat ca niște chiriași exemplari, ne-am plătit toate obligațiile și nu am deranjat autoritățile, poate doar spunând lucrurilor pe nume.
Revenind însă la fosta școală de pe bulevardul Mamaia, planul anunțat era limpede: demolarea clădirii și ridicarea unui sediu modern pentru Primăria Constanța. Ceea ce nu era deloc limpede ținea de pașii concreți ai proiectului. Nu era estimat momentul începerii lucrărilor și nici nu era clar dacă noua construcție urma să fie realizată din fonduri proprii sau prin accesarea unor fonduri europene.
Puțini constănțeni știu că această clădire are o valoare istorică ce ar justifica pe deplin includerea ei în patrimoniul orașului. Și totuși, interesele imobiliare au ținut-o departe de această recunoaștere firească. Nu este o excepție de principiu, ci de voință: altor clădiri emblematice li s-a acordat statutul de patrimoniu. Este cazul Grădiniței nr. 16 de pe strada Sulmona, lângă Colegiul Național „Mihai Eminescu”, o construcție de tip Spiru Haret, ridicată în 1906 pentru prima unitate preșcolară din comuna Constanța.
-Vrem școli și spitale, asta se aude mereu. Este sloganul care prinde cel mai bine în campanii, promisiunea care adună voturi și speranțe.
Dar, după ce se închid urnele, ce rămâne? Ce face, de fapt, administrația?
Într-o vreme în care Mihail Coiciu își lăsa, prin testament, averea în slujba școlilor, astăzi vedem cum unele dintre ele sunt lăsate să se degradeze, desființate sau transformate după bunul plac.
Parcă nu se mai termină această mocirlă în Constanța. Rămâne un gust amar, o senzație de neputință, ca și cum orașul se scufundă încet în propriile compromisuri.
Poate că, în logica unora, soluția e simplă: dărâmi tot și construiești. Mai mult beton, mai multă grabă, mai puțină memorie.
Oare ce va urma? Vom continua să dărâmăm și să ștergem istoria sau ne vom opri la timp?
