În Constanța, pe bulevardul Ferdinand, lângă intrarea din Parcul Arheologic, este montată pe peretele unei case vechi o hartă ce prezintă siturile arheologice din Dobrogea. Cu toții o știm și chiar a fost restaurată de curând. Dobrogea era numită, în antichitate, Scythia Minor, iar pe teritoriul ei se află peste trei sute de centre arheologice, mărturii ale civilizațiilor romană, greacă și dacică.
Cele mai cunoscute sunt Histria și Adamclisi, însă, în ultimii ani, datorită publicității și poziționării aproape de comuna Jurilovca, cetatea Argamum câștigă teren și notorietate.
Noi, în weekend, am ajuns la Ulmetum. Ne doream de mult să mergem, iar acum am făcut traseul: Cheile Dobrogei, Mănăstirea Colilia și Cetatea Ulmetum. Cetatea se află la 50 km de Constanța, în inima județului, în apropierea localității Pantelimonu de Sus, sau Pantelimon comună, cum spun localnicii.
Aici se odihnesc ruinele unei fortificații care a jucat un rol esențial în Antichitatea târzie: Cetatea Ulmetum. Deși mai puțin celebră decât cele prezentate mai sus, aceasta a fost gândită pentru a face față invaziilor barbare care amenințau stabilitatea regiunii, servind ca punct strategic între Dunăre și Marea Neagră.
Denumirea Ulmetum provine din limba latină și se traduce prin „pădure de ulmi”. Această etimologie sugerează peisajul natural care înconjura așezarea în Antichitate. Cetatea a fost ridicată, cel mai probabil, în secolul al IV-lea, într-o perioadă în care Imperiul Roman își întărea sistemul defensiv din provincia Scythia Minor. Zidurile groase, turnurile de apărare și poziționarea strategică arată clar rolul său militar.
În interiorul fortificației exista o mică comunitate formată din soldați, familiile acestora și locuitori care se ocupau de activități cotidiene precum meșteșugurile, agricultura sau aprovizionarea garnizoanei. Viața în cetate era, așadar, o combinație între disciplina militară și ritmul obișnuit al unui sat.
Dacă astăzi știm ce s-a întâmplat între aceste ziduri, i se datorează lui Vasile Pârvan, părintele arheologiei românești. Primele săpături au început aici în vara anului 1911. Între anii 1912–1914, cercetările și săpăturile au continuat, reușind să elibereze zidurile de incintă și să descopere numeroase inscripții, monumente sculpturale și statui din epoca romană târzie.
Cercetările arheologice minuțioase au scos la iveală o structură defensivă impresionantă, formată din treisprezece turnuri de apărare, alături de edificii esențiale care atestă rolul strategic al sitului, precum un praetorium (centru de comandă militară) și o basilică ce deservea viața spirituală a comunității.
Pe lângă aceste structuri impunătoare, cercetările de după anul 2004 au scos la lumină dovezi ale unei economii vibrante și ale unor momente de cumpănă: tezaure monetare, îngropate atunci când locuitorii își ascundeau averile în speranța că se vor întoarce să le recupereze. Aceste depozite de monede romane târzii, alături de mormântul unui nobil germanic și piese de echipament militar, confirmă statutul cetății Ulmetum ca un punct de întâlnire multicultural, unde luxul elitelor se împletea cu rigoarea vieții de garnizoană.
Mormântul a fost găsit chiar în centrul fortificației. Această amplasare este atipică deoarece, conform tradiției romane, necropolele trebuiau să fie situate obligatoriu în afara zidurilor cetății. Prezența sa în interior sugerează un statut social excepțional al defunctului sau o schimbare radicală a regulilor de urbanism în perioadele de criză.
Spre deosebire de alte cetăți care au fost părăsite treptat, Ulmetum a suferit lovituri crunte în secolul al VI-lea. Atacurile repetate ale avarilor și slavilor au șubrezit defensiva. Se crede că distrugerea finală a venit în timpul marii invazii avaro-slave din anul 586 d.Hr.
Odată cu plecarea armatei și a administrației, natura a început să recucerească spațiul. Aluviunile râului Casimcea și vegetația de stepă au acoperit treptat resturile bazilicii și ale praetorium-ului, transformând cetatea într-o colină misterioasă până la primele săpături sistematice.
După abandonul oficial, cetatea a căzut pradă timpului, dar și oamenilor. Timp de secole, blocurile de piatră au fost refolosite de locuitorii din satele vecine pentru a-și construi casele, grajdurile sau gardurile. Chiar și Vasile Pârvan nota cu amărăciune, la începutul secolului XX, că multe dintre inscripțiile prețioase fuseseră deja distruse sau încastrate în construcții țărănești.
Vizita la Ulmetum necesită însă o imaginație bogată și o documentare prealabilă, deoarece situl actual, deși încărcat de istorie, se prezintă ca un labirint de ruine mute care își dezvăluie secretele doar celor care vin cu „tema făcută de acasă”. Din păcate, majoritatea documentarelor disponibile se pierd în date tehnice reci, privându-te de povestea umană a locului.
Practic, Ulmetum este o destinație pentru exploratorii dedicați, nu pentru turiștii de ocazie care caută monumente restaurate.
