Eliade și Techirghiol
Suntem o naţie de lăudăroşi!
Avem puţine lucruri autentice, pentru că multe-s împrumutate, însă ce avem nu știm să apreciem.
Eliade, în viaţă mea a apărut în liceu. Pentru o adolescentă, iubirea dintre scriitor şi micuţa Maitreyi a fost magică. Moment de visare deplină!
La început o pagină… apoi următoarea, alta… pierzându-mă în poveste, la ore târzii în noapte.
Anii au trecut cu repeziciune peste adolescență, deschizandu-mi noi drumuri. Asa am citit că aceasta teribilă dragoste între ei, ca oameni normali, a fost defapt platonică. Totuşi, în ciuda popularităţii acestei poveşti de amor, romanul Nuntă în Cer mi-a plăcut în aceeaşi proporţie. Aici nu vom dezbate nici marile iubiri a lui Eliade, nici Istoria Religiilor, nici viaţa profesională. Sunt prea mică şi necunoscătoare pentru acest subiect. Nu l-am studiat iar pentru câteva romane, interviuri şi fotografii nu-mi pot aloca dreptul celor din domeniu pentru a vorbi despre acest OM. Cu siguranţă ei o fac într-un mod lejer şi profesional.
De 5 ani deţin o proprietate în Techirghiol. Mai nou, buletinul şi maşina, îs tot de acolo. În timp, înscrisă pe grupurile acestui mic orăşel, aflu şi de existenţa unei case memoriale. Deşi, citisem pe internet articole referioare la aceasta -fragmente din copilăria scriitorului – nu mi-am făcut timp să ajung să o văd. Am fost singură, pentru prima dată în noiembrie, pe o vreme ploioasă, de nici ciorile nu-și facuseră apariția, hotărând să reveni împreună cu Ştefan, pentru a vedea si el dărăpănătura, zisă „Casă a lui Eliade”.
Dar, să povestim puţin despre legătura lui Eliade cu această localitate.
Eliade s-a născut la Bucureşti, ca fiu al Jeanei şi a lui Gheorghe Ieremia. Tatăl, moldovean din Tecuci, ofiţer de infanterie şi-a schimbat numele în Eliade, din admiraţie pentru scriitorul paşoptist Ion Heliade Rădulescu. Nu doar el a făcut-o ci şi ceilalţi doi fraţi. Lucrând în armată era mutat frecvent cu garnizoana iar familia a locuit pentru o perioadă la Rîmnicul Sărat, la Cernavodă pentru alţi doi ani şi-n Bucureşti. Tot Gheorghe a hotărât să ridice în Techirghiol o casă de vacanţă, denunita “ Vila Cornelia”. Perioada aceasta este foarte frumos descrisă în cartea “ Memorii”. Din ea s-au inspirat toţi cei ce au scris articole despre această casă, inclusiv noi.
Se ajunge uşor la aşa zisa “casă memorială”. De la primărie, în sus pe strada Albăstrelelor, nr 15, pe partea stângă. N-am văzut sensul prin care Techirghiol şi l-a însuşit pe Eliade. Când am ajuns prima dată, am fost șocată, de mormanul de mizerie din curte. A doua oară, parcă era mai mult. O nepăsare cruntă, din partea tuturor. Dacă întrebi autorităţile îţi vor spune aceeaşi placă cunoscută:
– Dom’le e proprietate privată. Nu avem dreptul să intervenim.
Totuşi, pentru ce pui această “pancartă” comemorativă? Doar pentru publicitate? Se pare că da.
După casă, la dreapta, m-a lătrat un câine flocos, sârmos, lung şi fără să mă sperii de el, am insistat să-i mângâi coama de punkinst. Şi-a făcut treaba de harnic, guraliv maidan, făcându-ne simţita prezenta pe stradă.
-Căutaţi pe cineva? Spuse doamna C, coborând din maşină.
-Ăăăă, nu! Fotografiam şi noi mizeria din curte şi am zis să luăm cât mai multe cadre. Cu cât mai multe fotografii cu atât o facem mai cunoscută. Să vină turiştii să o viziteze, am adăugat ironic.
Şi… ne-am pus la poveşti. De fapt, poveştile au venit câteva minute mai târziu, nu înainte de a explica motivul pentru care ne aflăm în acel loc.
-Ce ştiţi despre această casă?
-E lăsată în paragină. Aici se aruncă gunoiul, precum vedeţi.
-Sunt moştenitori direcți, din familie?
-Nu ştiu nimic, dar îmi amintesc că, atunci când au venit prima dată să pună o placă comemorativă şi au folosit bormaşina, chiar mă amuzam cu soţul, că s-ar putea să cadă peretele. Evenimentul a fost organizat în detaliu. Au participat autorităţile locale, reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe…au fost mulţi. Dar, să ştiţi! Această placă este a doua.
-Chiar aşa! Şi-mi imaginam sudoarea celor ce asistau să nu se întâmple o nefăcută.
Trebuia ceva fală şi-n Techirghiol.Nu se putea altfel. Fix cum au făcut şi cu Muzeul Turcesc (“ Casa lui Tekir”) de lângă Primărie. Televiziune, panglici, primar, “zâmbitori la primar”, totul de publicitate. Inaugurat cu fast, la sfârşit de august 2022, mort în anonimat în septembrie 2023 sau poate mai devreme, dar atunci am remarcat. Deşi într-un articol, în ziarul Amprenta din martie 2023 primarul îşi dorea să facă în holul Vilei Păpuşica (actualmente sediul primăriei) un mic muzeu, cu porturi tradiţionale turceşti, tătăreşti şi româneşti. Toate-s la stadiul de articole de presă. Dacă se strâng 3-4 familii de tătari şi turci, la cât am reuşit să-mi fac o idee despre techirghioleni, cu siguranţă ar face un frumos muzeu într-o casă, nu într-un hol. Şi eu deţin lucruri vechi turceşti, de peste 100 de ani, primite cadou, dar stau mai bine în sufrageria mea, în colţul “ turcesc”.
Nu critic primăria. E aceeaşi ca peste tot. O normalitate prea cunoscută în România, ca să facem notă discordantă aici prin sud, o acceptare a sistemului, primită cu un surâs în colţul gurii.
-Dacă doriţi, vă pot deschide poarta.
-Vă mulţumim frumos, neaşteptându-mă la astfel de invitaţie.
Mi-am amintit că-n toamnă, în acea curte era o amărâtă de cațelusă cu mulţi pui. Acum o căutăm cu privirea, fără să spun nimic. Ne-a însoţit în schimb, prin noroi, fecale şi mizerie, curiosul “punckist lunguieţ”.
-Casa din descrierea lui Eliade are mai multe camere, am adăugat. S-au construit treptat.
-Păi da, spuse doamna C.
-Partea din faţă, construită recent era lipită de aceasta?
-Da, proprietarii au vândut şi aceştia au renovat partea din faţă.
-Aha! Adică, jumi-juma… Doamne şi ce jeg este aici! Ia uită-te Ştefan înăuntru! Te poţi apropia să fotografiezi?
-Nici n-ai ce să filmezi…totul e o mizerie. Ce vrei să-mi cadă ceva pe cap?
Ne-am mai uitat o dată în jur, am stat de vorba cu doamna C şi am plecat dezamăgiţi, constatând că treaba-i românească get- beget.
Nu ştiu cât suflet este pentru această casă, care nu se poate numi memorială, eventual o locuinţă de vară a familiei, dar nepăsare cu siguranţă există alături de sute de mii de euro- Valoarea terenului. Mai bine ar dispărea pentru a ne spăla ruşinea. Eliade nu merită amintit într-un astfel de loc.
Îmi pare rău, de ce am văzut la faţa locului. Nu mă aşteptam la aşa ceva. Aici, nu vorbim de Anca, care mergea în vacanţele de vară la Nisipari, la tanti Coca ci de Marele, Marele ELIADE.
Batem un cui, ne c.c.m în curte, punem o placă comemorativă şi ni-l însuşim. Pentru ce şi cum?
MIRCEA ELIADE – MEMORII (1907-l960)
“Vara am petrecut-o la Techirghiol, iar în toamna anului 1914, puţin după izbucnirea războiului, tata a fost strămutat la Bucureşti. După cîte am înţeles mai tîrziu, tata a hotărît că trebuie să petrecem verile la Techirghiol, făcînd băi de nămol, după ce a întîlnit din întîmplare cîţiva copii scrofuloşi. întîlnirea l-a deprimat nespus. S-a gîndit imediat la copiii lui, mai ales că doctorul regimentului îi spusese că sîntem „limfatici”.
Ca să preîntîmpine o eventuală scrofuloză, ne-a dus la Techirghiol. Aveam cinci ani cînd, apropiindu-ne de gara Constanţa, am văzut, din tren, marea. Eram încă copleşit de această descoperire, cînd ţaţa ne-a urcat în autobuz şi am pornit spre Techirghiol. Foarte curînd, am pătruns într-un cîmp de maci şi albăstrele şi a început să miroasă a flori uscate, a praf şi a sare. Aspirăm surprins aerul acesta exotic. Apoi, a început să miroasă ghiolul, miros tare, greu, de pucioasă şi gudroane, dar tot atît de elixirant. După vreun ceas, autobuzul s-a oprit la hanul lui Vidrighin, la intrarea în Techirghiol.
Ghiolul zăcea, scăzut şi uleios, între mlaştini de nămol. O trăsură a trecut pe lîngă noi, ridicînd o perdea de praf, prin care autobuzul şi-a făcut anevoie drum. Toţi pasagerii îşi apăsau batistele pe gură. Aşa am ajuns în centrul Techirghiolului. Pe atunci, în 1912, Techirghiolul era încă un sat, avînd doar cîteva clădiri mai arătoase: un hotel modern, cîteva hanuri, stabilimentul de băi fierbinţi, clădiri sumbre ale coloniilor de vacanţă şi patru-cinci vile. Sus, pe deal, nevăzute din şosea, se întindeau bordeie tătăreşti. în vara aceea, ţaţa închirie pentru două luni o cameră spaţioasă într-o vilă. Toată familia făcea, dimineţile, băi calde de nămol. Ne întorceam apoi repede la vilă şi ne culcam din nou, ca să transpirăm. După-amiaza, trebuia să dormim din nou, cel puţin un ceas, că să ne odihnim. Căci, spunea ţaţa, băile fierbinţi ne epuizau şi de aceea erau atît de miraculoase, pentru că obosesc omul pînă la măduvă, iar după aceea, silindu-l să se odihnească, îl fac mai zdravăn şi mai sănătos.
Tata a fost atît de cucerit de această primă experienţă, încît a hotărît, pe loc, că trebuie să avem o vilă a noastră, în care să putem petrece toată vara. Chiar în acel an, a găsit şi a cumpărat un teren sus, pe deal, şi, cînd ne-am reîntors vara următoare, ne aştepta acolo un început de vilă: două camere cu verandă şi o bucătărie în curte. Puţul încă nu era găta şi, cîteva săptămîni, am fost siliţi să cărăm apa de la un vecin. Terenul era calcaros şi a trebuit să-l sfredelească cu dinamită, săpînd mai mult de 15 metri pînă am dat de apă. De abia atunci a înţeles mama că ţaţa s-a grăbit cumpărînd un teren situat atît de sus pe deal. Puţul a costat tot atît cît o cameră. (E drept, aveam apa cea mai rece din tot satul, deşi era atît de tulbure, încît, înainte de a o putea bea, trebuia s-o lăsăm să se limpezească.)
Costişa era atît de dreaptă, încît n-o putea urca nici o trăsură. De la autobuz, cu hamalii şi noi toţi încărcaţi cu pachete şi cutii, trebuia să urcăm cam un sfert de ceas. Pe arşiţă sau cînd ne întorceam de la băile de nămol, urcuşul era un chin. Dacă uităm ceva de cumpărat de la băcăniile de jos, din şosea, trebuia să aşteptăm aproape o jumătate de ceas, pînă ce unul din noi se ducea şi se întorcea în pas alergător. Dar spiritul de întreprindere al tatei nu s-a oprit aici. A socotit că, dacă va mai clădi încă o serie de odăi, le-ar putea închiria în timpul verii. Şi, după ce-şi vor scoate cheltuielile, din banii cîştigaţi vor putea strînge zestrea surorii noastre, Cornelia, care se născuse cu cîţiva ani înainte. în anul următor, „Vila Cornelia” avea şase odăi. Nu ştiu cînd şi cum au fost mobilate, dar puţin timp după ce-am venit noi au început să sosească şi chiriaşii. Zadarnic a încercat mama să se opună, ţaţa avea planuri mari: grădini de zarzavat, pepinieră de flori, livadă cu pomi fructiferi. în timpul anului, venea de cîte ori putea, de la Cernavodă sau de la Bucureşti, să sădească pomi şi să mărească grădina. Cumpărase încă un teren, în spatele şi în coasta vilei, pe care se gîndea să clădească bucătării şi odăi de servitori (crezînd că astfel va atrage chiriaşi bogaţi). Acestui entuziasm, i-a pus capăt intrarea României în război. Doi ani, n-am mai avut nici o ştire despre „Vila Cornelia”. Cînd ne-am dus din nou la Techirghiol, în vara lui 1919, n-am mai găsit decît zidurile. Unul din vecini spunea că vila fusese locuită şi apoi prădată de trupele bulgare. Dar o parte din mobilă am găsit-o mai tîrziu, risipită pe la casele din sat. Din acele dintîi vacanţe de vară la Techirghiol mi-a rămas şi acum amintirea amurgurilor tîrzii, pe care le aşteptăm pe deal, printre euforbii şi melci. Se vedea ghiolul pînă la Eforie şi Tuzla, iar dincolo de el, ca un dig uriaş sprijinind cerul, se înălţa marea. Nu prea departe, pe mîna dreaptă, se aflau bostănăriile, de unde cumpărăm pepenii verzi şi cantalupii. De cealaltă parte, nevăzute, se întindeau bordeiele tătăreşti. La căderea serii, se auzeau cîinii şi venea dintr-acolo fumul acru de balegă arsă amestecată cu paie. Ani de-a rîndul, fumul acesta înecăcios a întruchipat pentru mine prezenţa Dobrogei, prolog la O mie şi una de nopţi. “
