589 de motive să vizitezi Odorheiul Secuiesc

Mă enervează titlurile astea idioate, atunci când vrei să citeşti despre o localitate. S-a început cu: 10 motive să vizitezi…. a venit altul mai deştept cu 20 de motive şi …hop!!! a urcat în clasamentul Google.

Ce m-am gândit eu cu 4 like-uri pe postare primite de la soacra-mea, socru-miu, Ralucuta de pe stradă şi Dănuţa de la Botoşani?

Vreau pentru Odorhei 589 de motive. Să fiu prima acolo. Oricum, nu mă citeşte nimeni, dacă nu adaug un „film cu muzică”. Însă, dacă vrei să cauţi toţi „ nasturii”, toate casele dintr-o localitate, statuile şi pietrele funerare, îl mai pui şi pe nea Marean într-o filmare cum bea el ţuica din cazan şi pe „ mamaie Florica” ce face mămăligă în ceaunul ei ars de timp şi ulei poţi să obţii poate …700 de motive să vizitezi o localitate mică. Imaginează-ti să te apuci să scrii despre Bucureşti…până ieşi la pensie, reuşeşti să termini articolul.

Lăsând gluma la o parte.

Odorheiul Secuiesc este amintit documentar încă din anul 1301 sub numele de Villa Olachalis, în 1485 este atestat ca târg iar în 1558 că „ oraş liber”. Este al doilea oraş după numărul de locuitori din judeţul Harghita, aflându-se la 109 km de Braşov. Noi, nu am luat-o pe drumul spre Sighişoara ci am făcut dreapta la un moment dat, ca să intrăm în satele din secuime. Ni le-am fotografiat şi am căutat informaţii despre ele, ca pe viitor să le avem în ruta noastră, deoarece am trecut pe lângă câteva castele, unele în ruină, altele refăcute şi aduse în atenţia turiştilor.

Istoricii maghiari şi secui prezintă câteva teorii în legătură cu originea secuilor : unii spun că-s unguri adevăraţi datorită etimologiei, alţii că vin din regiunea Dunării, ba chiar că secuii ar fi urmaşii bulgarilor.  Am mai citit câteva variante, dar să trecem peste ele. Concluzia noastră e că secuii, cu care am luat noi contact au fost oameni săritori, respectoşi şi foarte primitori, deşi eram cam singurii turişti vorbitori de limba română, din acest oraş.

Nu ne-am făcut rezervare pentru cazare în prealabil ci la faţa locului. Cum ne-am parcat, ne-am pus pe căutat bancomat şi cazare. Apropos, parcarea se plăteşte 4 lei/ ora, dacă opreşti în centru, un aspect foarte important, de care nu ne loveam în anii trecuţi.  După ce am cerut 10 minute de plimbare pe ici- pe colo, Ştefan deja era agitat cu cazarea.

-Anca, nu vreau să dorm la noapte în maşină!

-Ai încredere în mine, că nu rămânem pe drum. O să găsim noi ceva.

Bine că nu m-a ascultat, eu fiind preocupată de aspectul clădirilor, ancadramente şi îngheţată. Când a văzut că mai este doar o cameră de închiriat la 250 lei, ne-am pus pe căutat bancomat. Restul ni s-au părut insalubre ori jignitor de scumpe. 700 lei camera la hotel.

Am stat la pensiunea Korona, chiar lângă primărie, care a avut tot ce ne-am dorit noi : confort, lenjerie curată şi preţ să ne încadrăm în bugetul nostru. Pensiunea era plină de turişti unguri şi încă urma să vină un grup mare. În zona Odorhei sunt câteva distilării şi seara turiştii serveau „ câte una mică”.  Ne-au recomandat şi nouă să mergem, dar de data asta le-am sărit. Seara şi dimineaţa ne salutăm unii cu alţii fiecare în limba lui, tot ce conta era zâmbetul de final.

Era un domn, în pensiune, cam de vârsta mea cu care am încercat să socializăm… cât am reuşit. Ne-a povestit că plecase cu părinţii, când era mic, în Ungaria şi acum revenise cu ai lui copii să le arate locurile natale.

Tot ce poţi vizita în Odorhei se află la mică distanţă unele de altele. Însă voi scrie ce am vizitat, ori ce ne-a atras atenţia în Odorhei, pentru că unele obiective le-am găsit închise. 

În parcul din faţa pensiunii, Parcul Memorial Secuiul Călător sunt 12 statui reprezentând personalităţi ale istoriei oraşului iar cea de a treisprezecea pe anonimul Secuiul Pribeag. Tot acolo am găsit şi o hartă cu obiectivele oraşului, pusă la dispoziţie, fără plată, oricărui turist.  

Pe acea hartă erau trecute şi toate statuile din oraş. Le observi oricum, pentru că treci pe lângă ele. Sunt personalităţi maghiare, de care noi n-am auzit. Tot în centru ai Biserica Franciscana şi Biserica Reformată.

Biserica Franciscana a fost construită între anii 1728-1779 fiind cunoscută sub numele de biserica călugărilor. Paralel cu ridicarea bisericii, franciscanii au construit și o mănăstire, terminată în 1752. În mănăstire a funcționat o școală elementară, după al II-lea război mondial a fost folosită ca depozit, iar mai târziu transformată în internat. Ordinul Franciscan a fost interzis de autoritățile comuniste în 1951. În 1990 surorile clarise franciscane au revenit în mănăstire.

Biserica reformată îţi sare în ochi, datorită faptului că pe acoperiş sunt scrise iniţialele KG 1781. Acestea reprezintă anul finalizării bisericii şi KG (Kis Gergely) sunt iniţialele celui ce a sprijinit ridicarea bisericii. Pe locul bisericii de astăzi a fost tot o biserică reformată, din lemn ce data de la 1633, actuala fiind construită din lipsa de spaţiu pe acelaşi loc. Apare în toate fotografiile, când accesezi informaţii despre Odorhei.

Între cele două biserici se află Primăria, fiind fostul sediu al comitatului Odorhei. În trecut formele de organizare a secuilor erau Scaunele. Pe acest loc a fost construit Casa Scaunului, unde se ţineau arhivele şi şedinţele. S-a renunţat apoi la acest tip de organizare şi s-au numit comitate iar clădirea actuală a fost inaugurată la 1897. Primăria a fost construită în stilul eclectic. Ştefan se amuză când aude de acest stil, spunându-I “stilul cu de toate”.

Peste drum de Biserica Reformată se află Colegiul Reformat. Nu ştiu dacă se poate vizita, însă noi am ajuns în timpul vacanţei. Am reuşit să intru şi am apucat chiar să filmez, cu acordul a două doamne ce le-am găsit prezenţe în şcoală, la acea oră. Ştefan a rămas afară.

Colegiul Reformat- construit de contele Bethlen Janos, reprezentant al nobilimii transilvănene, în anul 1670. Gimnaziul nou înființat a funcționat cu un număr de patru clase şi se studia: etimologia, sintaxa, poetică și retorică în limba latină. După absolvirea acestor patru clase elevii studiau în continuare încă 3-4 ani  limbile latină și greacă, aritmetică, istoria, geografia și religia.

Școala căpătă forma pe care o arătă și astăzi între 1886-1887, datorită strângerii de fonduri de la locuitorii Odorheiului.

Interiorul Colegiului este la fel de frumos ca şi exteriorul. Intrarea este foarte elegantă. Se remarcă plafonul casetat cu motive geometrice, ancadramentele albe care încadrează plăcile memoriale de pe perete, precum şi uşa masivă din lemn cu luminator deasupra. Toate detaliile transmit un aer rafinat tipic clădirilor vechi de prestigiu. Cum intri te uimeşte cordorul larg, ferestrele înalte, prin care intră lumină naturală, pline de flori verzi. Arcadele albe, coloana de piatră, scara impunătoare păstrează farmecul începutului de secol XX. Uşile claselor din lemn masiv, vopsite în galben pai cu detalii decorative în partea superioară a tocului, dulapuri şi bănci de lemn cu spătar ce păstrează aerul sobru de altă dată, lambriul de sub ferestre ce creează o atmosferă de seriozitate, fotografiile înrămate, de pe pereţi, reprezentând vechile generaţii de elevi, toate acestea s-au păstrat frumos în ciuda trecerii timpului. O minunăţie de clădire….o superbitate!

M-a trezit din visare apelul de la Ştefan.

-Ce faci , Anca? Unde eşti?

Aş fi vrut să scriu mai multe despre el, dar îngreunez povestirea însă o să las un link la sfârşit.

Lângă Colegiul Reformat se află o clădire verde, ce cu greu am putut să o identificăm. Am crezut că făcând o fotografie şi dând cu mărire rezolvăm totul rapid. Ghinion! Partea mai proastă este că deşi am făcut zeci de fotografii cu Odorhei le-am şters din greşeală ori nu ştiu ce s-a întâmplat cu ele. Mi-am îngreunat astfel singură muncă. Ceva ore ne-a luat să o identificăm ca fiind clădirea Gimnaziului Romano – Catolic.

Clădirea gimnaziului a fost construită de iezuiți în jurul anului 1660. În 1740 a mai fost adăugată și clădirea internatului cu o sală de studii, separator pentru cei bolnavi, cantină și multe dormitoare însă aceste clădiri au fost demolate în 1909. Între 1890 și 1892 a fost construită impozantă clădire cu 24 de camere și o locuință a directorului cu 4 camere. Din 1910 a devenit internat, fiindcă a fost terminată nouă școală.

Până să urci scările spre Biserica Catolică, de care am scris într-un alt material, harta te opreşte în faţa Statuii lui Iisus, prima statuie în aer liber realizată la 1901 şi renovată în 2017. Exact cum v-am spus, Odorheiul Secuiesc are foarte multe statui, sculpturi şi aproape toate sunt trecute ca puncte de vizită. Doar dacă ai această harta o poţi repera, pentru că, din păcate Statuia Inima lui Iisus, acea statuie impunătoare din fier, care se află lângă Odorhei ocupă tot spaţiul informaţional. Deci, nu sunt una şi acelaşi lucru.

La baza scărilor, dar de data asta în stânga, se află statuia lui Márton Áron. Poţi citii mai multe detalii pe net aşa cum am făcut-o şi eu. Las aici câteva informaţii. A fost un arhiepiscop romano- catolic, având titlul acordat de către papa Pius. A trecut prin mai multe închisori comuniste, printre care şi cea de la Sighet şi a salvat mulţi evrei transilvăneni, fiind declarat în Israel în 1999, cetăţean de onoare.

Lângă Biserica Catolică se află Colegiul Romano Catolic sau Liceul Tamási Áron. Când am ajuns la el era şi un grup de turişti maghiari, de-l vizitau la exterior. Tare mult mi-am dorit atunci să înţeleg şi eu ce le spune…Altă clădire superbă. Nu ştiu care mi-a plăcut mai mult reformatul său catolicul. Două clădiri total diferite ca stil. În Colegiul Romano Catolic nu am avut posibilitatea să intru.

Prima şcoală din Odorheiul Secuiesc a fost înfiinţată de iezuiţi la 1593.  Datorită tensiunilor sociale iezuiţii s-au retras din oraş şi scoala a fost închisă. S-a construit apoi o altă şcoală pe la 1660 chiar lângă biserică, care-n timp a devenit şi această insuficienţă nevoilor educaţionale ale oraşul.

Clădirea actuală este finalizată la 1910, astăzi fiind considerată monument istoric. Stilul clădirii este eclectic secesionist. Jur, că de stilul ăsta n-am auzit, dar dacă stau să mă gândesc, această clădire se aseamănă cu multe din Oradea. Când mă impresionează o clădire, răscolesc internetul să văd ce stil este, mai ales că nu m-am lovit de prea multe în negustoreasa Constantă. Fațada a fost acoperită cu superbă faianță smălțuită de culoare verde, reprezentând motive florale.

Din păcate, de acest colegiu se leagă tragedia de acum câţiva ani, de care sigur, va amintiţi. O parte a clădirii internatului acestui liceu s-a prăbuşit şi trei fete şi un băiat, care se întorceau de la cursuri, au fost prinşi sub dărăpănături. Băiatul a decedat, fetele erau în stare gravă la spital.

Chiar paralel cu centrul se află Casa memorială „Tompa László, marele poet al secuimii. Era închisă când am ajuns noi în zona, găsind-o întâmplător.  Nu-i ştim opera, nu ştiam de poet, sincer nu cred că am fi vizitat-o.

Lângă această casă memorială se observă ruinele Cetăţii Medievale Székely Támadt, care s-ar fi construit în 1490-1492. A fost construită pentru a devenii o uneltă a asupririi secuilor, care s-au răzvrătit din cauza anulării drepturilor străvechi. Aceștia s-au alăturat oștirii lui Mihai Viteazul, care le-a promis redobândirea drepturilor și în 1599 au dărâmat cetatea pe care o urau atât de mult. Noi am văzut-o din mers, fără să oprim maşina de două ori şi o dată puţin printre moloz, când am mers special pentru Liceul Profesional Eötvös József, care era în reparaţii, având un risc crescut de prăbuşire, fiind ridicat între anii 1890-1891. Acesta a funcţionat pe rând ca: orfelinat, cazarmă în timpul Războaielor Mondiale, şcoală elementară, şcoala română, şcoala agricolă. Astăzi funcţionează ca liceu industrial.  Toate aceste ultime trei clădiri sunt laolaltă.

Tot în harta ce-o aveam la îndemână este menţionată Casa de Cultură, care se află la intrarea în Parcul Central. Ajungi uşor la ele trecând podul peste Târnava Mare.

Aş zice că Odorheiul este oraşul florilor, deoarece le întâlneşti oriunde, îngrijite şi înflorite. Inclusiv podul era decorat cu acestea. Parcul era plin de părinţi, copii şi bătrâni la plimbare.

Bocancii s-au luat la trântă cu picioarele mele, noi eram hămăliți de foame şi tot ce am căutat în parc a fost un restaurant cu specific unguresc. Cu greu ne-am înţeles la terasă, folosind degetele şi arătând ce ne dorim să mâncăm. Chelnerii erau din generaţia tânără, observând că nu prea ştiu limba română. Asta nu înseamnă că nu eşti servit cu respect, dându-si interesul, că totul să fie bine şi noi mulţumiţi. Preţurile la mâncare şi băutură sunt ca pe litoral- 17 lei o bere la halbă şi 60 de lei felul doi, fără salată şi garnitură în cazul în care serveşti carne.  Motiv pentru care ne mirăm de fiecare dată când vedem nemulţumiţi în legătură cu preţurile din Mamaia.

 Am încercat sniţel rulat cu prune uscate fiind o alegere curajoasă pentru sudişti. La noi, nu asociezi carnea cu fructele, indiferent că-s din capitolul supe, tocăniţe ori sosuri. Carnea-i prietena cu leguma şi cam atât! Am aflat când am ajuns acasă, ca bunică-mea făcea aşa ceva, când era tânără. Nimic nu mă miră având în vedere că erau olteni veniţi din Cadrilater şi-au luat contact cu saşii din Dobrogea, împrumutând unii de alţii diverse reţete. Deci, nu ştiu dacă această mâncare e a saşilor ori a secuilor.

Nu am apucat să vizităm nici Muzeul Haaz Reszo, doar l-am admirat de afară. Ca punct de reper se află faţă în faţă cu magazinul Kaufland. Este un muzeu etnografic, de istorie locală, de artă și de științele naturii,care funcţionează într-o clădire vândută orașului Odorheiu Secuiesc de către proprietarii moştenitori.

Am lăsat la urmă cea mai intensă trăire şi frumoasă experienţă din Odorheiul Secuiesc, care a fost de la Muzeul de Fotografie Kováts. Multe poveşti ale acestei familii îţi este prezentată cu emoţie şi seriozitate de urmaşul a patru generații de fotografi, Kováts Arpad. Aici pot fi admirate aparate vechi de peste 100 de ani, decoruri şi fundaluri superbe din vremuri apuse, soluţii pentru developare şi o mare, mare arhivă ce poate fi accesată de oricine îşi căuta fotografii vechi din familie şi nu numai.

Doar două nopţi, atât am apucat să stăm în Odorhei, pentru că atât au fost disponibile camerele la pensiune. Am găsit o pensiune faţă în faţă cu Casa memorială „Tompa László Practic de care m-am şocat. Mizerie, igrasie, mobilă deteriorată şi şantier. Pentru prima dată în viaţă mea când am refuzat, fără să-mi fie jenă, să stau oriunde. Era groznic! Scump şi degeaba. Recenziile pe booking erau bune, la faţa locului…jale!

Am alergat să vedem cât mai mult din acest oraş. N-am vrut să introduc aici obiectivele turistice ce se află lângă oraş şi gastronomia locală, pentru că ele au alocate alt spaţiu. Măcar o dată în viaţă, să-ti aloci să vizitezi acest mic oraş. Degeaba vezi lumea, dacă la tine-n ogradă nu ştii ce se află.

Cine ajunge în Odorheiul Secuiesc, descoperă un oraș care nu se laudă, dar care îți rămâne în minte. E genul de loc care te impresionează din prima clipă și se dezvăluie pas cu pas prin detalii, liniște și oameni.

Odorhei, mulţumim! Ne vom întoarce!