Toate articolele despre mâncare, fac senzaţie şi vizualizări. Indiferent că mâncarea a fost bună ori mai puţin, nu este loc să-l vizităm să nu ne raportăm şi la mâncare. Când ne place un restaurant, îi suntem fideli şi cu greu ne poate convinge un altul. Când suntem pe drumuri, nu avem de fiecare dată parte de mâncare să ne satisfacă gusturile. Azi, însă o să povestesc despre un han, foarte cunoscut în Odorhei, la care noi am ajuns datorită recenziilor bune şi filmărilor de aici.
Ungurul spune aşa:
„ O mâncare bună e jumătate din sănătate”
„ Mâncarea nu doar hrăneşte, ci îi leagă pe oameni”
Bucătăria ungurească are destui adepți. Cine nu a încercat măcar o dată în viață gulașul sau kürtőskalácsul? Cartoful, varza, carnea de porc și paprika sunt ingredientele lor de bază. Tarhonul… nu prea știu al cui e. Iar printre preferatele mele rămân găluștele din făină! Bucatele lor sunt simple, fără artificii, dar cu gust intens. Nu le perpelesc, nu le învârt, nu le scot înainte de vreme — sunt simple, fierturi și tocănițe!
N-am fost atât de curajoşi să încercăm supa de vişine ori tocana de caise, deşi în familia mea, toamna nu venea fără mâncare de gutui ori mâncare de prune uscate, care se făcea destul de des. Prin Transilvania, roşia-i prinţesa şi nu dă ochii cu ei, nici măcar vara, pe când în Dobrogea, zeama asta de roşie e privită cu alţi ochi.
Pentru secui, mâncarea nu este doar nevoie, ei se aşează neapărat la mese lungi să o cinstească şi să se cinstească. Asemenea mese am găsit la unul din cele mai frumoase hanuri din Odorhei şi anume Hanul Gizi Csárda. Nu străluceşte pe o stradă principală însă are o popularitate câştigată în ani, datorată celor ce le-au trecut pragul. O să mă raportez acum, strict la restaurant, întrucât n-am avut contact cu camerele, ca să pot lua de-antregul acest han ci doar le-am admirat pe pagina lor.
Restaurantul are un aer vesel, colorat, parcă eşti invitat la o masă, ca oaspete. Totul este gândit şi aşezat la locul lui. Atmosfera este primitoare, jovială de-ţi vine să ţopăi cum le păşeşti pragul, combinaţia de verde intens cu roşu, care-l regăseşti şi pe drapelul lor, favorizându-mi această stare.
Pereţii sunt decoraţi cu ştergare tradiţionale, farfurii, ulcele, haine şi fotografii ce te trimit cu gândul la saşii de odinioară. Lemnul încălzeşte imaginea în orice casă, iar aici este din abundenţă. Mesele, scaunele, dulapurile, rafturile, suportii ce ţin perdelele, toate-s din lemn şi pictate foarte frumos. Culorile aprinse ori obiectele din abundenţă, nu fac ca locul să fie încărcat vizual. Toate, parcă, ar trebui să fie acolo.
Cuptorul alb, superb ce te întâmpină pe partea dreaptă este piesa de rezistenţă a localului, până să observi fiecare obiect în parte. Dacă aş avea spaţiu, mi-aş face o sufragerie, unde să-l am ca decor pe acesta. M-au amuzat şi figurinele de la baie. La femei era desenată o găină, la bărbaţi un cocoş şi spre surprinderea mea, unic în restaurantele din România, o toaletă pentru Ou. Mă scuzaţi, copii!
Singurele lucruri moderne de aici sunt cupele câştigate de restaurant sau de bucătar, că n-am înţeles limba şi nici nu mai conta. Totul amenajat cât să mă dea pe spate definitiv. Aşa trebuie să arate un local tradiţional, nu plin de borcane cu murături ori obiecte deteriorate şi pline de praf, aruncate cât să remarci indiferenţa patronilor la detalii.
Cum am spus în articolul precedent, încercasem la restaurantul din parc, rulada de pui cu prune uscate. A doua zi, la ora 10, eram prezenţi la datorie. Mâncăii din noi, am optat să luăm micul dejun. Evident, că asta-i doar o vorbă, în practică am cerut direct, cărniţa de vită cu găluşti. Până la vită şi găluşti, impactul vizual a fost foarte mare.
Ne-au avertizat de la început că avem de aşteptat 40 de minute, pentru că este de dimineaţă şi …na! Doar ce veniseră la muncă şi eu am cerut găluşcuţe. Astea 40 minute pentru mine, nici n-au contact, făcându-mi de lucru cu aparatul foto al telefonului şi luând la puricat şi observat fiecare obiect din restaurant.
M-am aşezat doar când din bunăvoinţa personalului, am primit o spumă albă şi paprika. Ştefan a fost primul, care a gustat şi m-a ţinut în suspans. Ce poate fi ca pastă, albă şi cu textura groasă?
-Iaurt de oaie?
-Nu!
-Smântâna?
-Nu!
-Unt bătut?
-Nu! Ia de gusta, dar puţin, să nu-ţi vină rău!
-Hai spune ce este aici?
-Nu-ţi spun! Gustă!
…
-Asta-i untură?
-Nu-ţi place? Asta mâncăm noi când eram mici!
-Eu mâncăm gem de caise, Ştefan!
-Acum, bea şi din ţuica asta că e tot de la doamne!
-Păi, să mai venim, dacă tot ne răsfăţă!
După ce am gustat carnea de vită, reacția a fost clară:
Prima gură – bună.
A doua – demențială.
A treia – ungurii îi bat la fund pe turci la capitolul vită!
Fragedă, gustoasă, suculentă, înecată într-un sos gros de paprika, balansată perfect de găluștile moi, m-au făcut să scot aprecieri sub formă de sunete groteşti, fără nici o legătură cu bunul simţ. Eram doar eu şi mâncarea! Ştefan şi-a ales o ceafă de porc cu papricaș de ciuperci, cartofi şi pâine…multă pâine tot cu cartofi. Salata era diversă, te serveai cât să-ti ajungă de un bol.
Porţiile la mâncare sunt generoase şi nu le poţi termina. E prima dată când reuşesc să mă încadrez în codul bunelor maniere şi să las ceva în farfurie. Preţurile? Cât să te uimească şi să-ti pui întrebarea : De ce aşa mici? Servirea a fost plină de zâmbete şi întrebări.
Am plecat sătui, încântaţi de han, promiţând să ne întoarcem… şi…ne-am întors seara, când ne-am adunat de pe drumuri. Deci, mult n-a durat.
Seara localul a fost plin de turişti unguri. Doar noi eram scoşi din context. Ne-au avertizat şi de data asta că avem de aşteptat şi dacă suntem de acord.
Mi-am amintit cât am stat în Constanţa, la un restaurant lângă Muzeul de Arheologie, anul trecut, să aşteptăm mâncarea… în jur de două ore. Abia îl prindeai din priviri pe ospătar să-ti mai aducă o băutură să-ti potoleşti foamea şi să te interesezi de timpul ce-l mai ai de aşteptat. Sunt critică, pentru că există grad de comparaţie.
De data asta am ales gulaş şi Ştefan ca grad de comparaţie rulada de pui cu prune uscate. Gustul gulaşului faţă de Ungaria mi s-a părut diferit. Parcă era tocăniţa făcută de mine în casă. Asta nu înseamnă că nu era bun, mi s-a părut familiar. Lui Ştefan i-a plăcut mai mult puiul aici decât în parc.
Ca desert eu am ales găluşti umplute cu prune şi Ştefan, clătite cu ciocolată. Mare ne-a fost mirarea când am primit iar din partea casei…scovergi. Doamne, zici că erau făcute de mamaia! Am fost nişte răsfăţaţi şi uimiţi de gestul lor.
Ce concluzii ai putea trage după asemenea experienţă? Atenţia, de care am avut parte în Secuime nu am primit-o în nici un loc din România. Chiar ne cocoşam când ne întrebau de unde suntem.
Gizi Csárda te cucereşte cu ospitalitatea adevărată şi sinceră iar dacă ajungeţi în zonă, opriţi-va nu doar pentru a vă potoli foamea ci pentru un gust cinstit şi o masă pe îndelete, pentru că mâncarea e făcută din inimă şi poate nu din reţetar.
