Cândva personalități ale Constanței

Ideea filmărilor realizate în Cimitirul Central nu este una senzaționalistă și nici una nostalgică. Este un demers civic.

Scopul este simplu: să atragă atenția și să mobilizeze autoritățile competente, precum și Administrația Cimitirului, pentru a face un minim de curățenie în jurul mormintelor unor personalități care au însemnat ceva pentru acest oraș.

La fel de important, este nevoie de indicatoare clare, care să arate drumul către aceste locuri, iar la morminte, de plăcuțe informative. Pentru noi toti si pentru memorie. Pentru identitatea orașului. Pentru respect.

Informațiile despre personalitățile prezentate în aceste articole sunt, intenționat, succinte. Nu poți scrie despre un mormânt unde ideea centrală este lipsa de semnalizare și nevoia unor plăcuțe informative, integrând întreaga operă a unui artist sau întreaga sa biografie.

Se spicuiesc datele esențiale. Nu contextul anterior, ci strict realizările acestor oameni.

Într-un spațiu public în care orice nuanță este rapid deturnată, este suficient un cuvânt interpretat greșit pentru ca „hate-ul” să devină regula zilei. Un exemplu clar este articolul despre Oleg Danovski, unde am menționat că Teatrul de Balet a fost desființat și comasat cu Opera. Unii cititori au înțeles că baletul ar fi dispărut complet, deși textul explică limpede că Danovski a militat tocmai pentru separarea baletului de Operă.

Problema nu este o formulare, ci tendința de a fixa atenția pe detalii minore, ignorând ideea centrală. Când mintea umană se blochează în amănunte nesemnificative, dialogul dispare, spiritul de echipă se pierde, iar individualismul și egoismul ajung să primeze.

A arăta cu degetul este mult mai ușor decât a face, în timp, un minim de efort concret pentru acest oraș.

Poate tocmai de aceea Constanța se regăsește constant la coada clasamentelor și spiritul civic este aproape inexistent. Aici, lucrurile merg după o regulă simplă: dacă nu ne iese ceva, responsabilitatea este pasată altcuiva.

Cum am mai spus, sunt foarte multe morminte lăsate în paragină. Aparținătorii au murit, sunt plecați din țară sau, pur și simplu, nu se mai știe nimic despre ei. Chiar nu ne putem opri zece minute, cu o greblă, să le curățăm? Peste unele au crescut copaci, altele au cavouri sparte din cauza umezelii și a lipsei de întreținere.

Sunt personalități despre care aș vrea să știu, și nu doar eu. Sunt oameni care le-ar aprinde o lumânare, necondiționat, iar eu sunt convinsă că sunt foarte mulți cei care ar face asta. Așa cum foarte mulți cetățeni se opresc la mormântul lui Jean Constantin cu o lumânare și o floare. Am primit sute de mesaje după ce am publicat filmulețul cu el. Este încă foarte iubit, nu doar în Constanța, ci în întreaga țară. Jean Constantin vorbea cu oamenii pe stradă, cu pescarii, și a rămas viu în amintirea multora.

Am călcat pe morminte și ne-am cerut scuze cu voce tare. Pe o alee, am pășit pe un capac de cavou aruncat. Am văzut cavouri ridicate, fotografii cu femei aromânce, cu crucea pe frunte, și mi le-am reamintit atunci. Am văzut statui frumoase și încă multe altele.

Am făcut câteva fotografii. Nu am ajuns la toți și nici nu ne-am propus să o facem. A fost suficient ceea ce am văzut.

L-am rugat pe Ștefan să facă o hartă online a mormintelor, așa cum a făcut cu statuile din Mamaia. Răspunsul lui a fost foarte sincer:

-Și de ce să mă leg? Ce coordonate să am? Anca, aici nu e ca la statui, unde ai un punct de reper, un hotel, ceva clar. Pe cine să iau în calcul? Pentru ce am venit aici? Nu pentru plăcuțe și indicatoare? O luăm de la capăt cu discuția?

Poate că exact aici este problema. Nu poți face o hartă atunci când nu există repere. Nu poți trasa un drum atunci când nimeni nu l-a marcat. Și nu poți vorbi despre memorie, atâta timp cât ea rămâne îngropată sub iarbă, buruieni și indiferență.

Nu am venit în Cimitirul Central ca să inventariem morminte și nici ca să facem liste. Am venit pentru un gest simplu și firesc: câteva plăcuțe, câteva indicatoare, un minim de ordine și respect. Atât. Nu este un proiect turistic, nu este o ambiție personală ci o nevoie.

Poate unii au fost uitați, iar alții încă nu. Atâta timp cât știm atât de multe despre unii dintre ei și încă îi pomenim, poate ar fi firesc să nu-i mai găsim doar întâmplător.

Tocmai de aceea avem nevoie să le cunoaștem, atât noi, cât și generațiile viitoare, pentru a înțelege cine am fost și ce ne-a construit, pe toate planurile, ca oraș.

Acest oraș ar avea nevoie de mai mult din spiritul civic pe care l-am văzut, de multe ori, în Ardeal sau Banat.