Pe urmele străbunilor în Cadrilater

Să nu vă scape mirosul de viață…pe care-l are secunda

Nichita Stănescu

-Eu sunt bulgăroaică! M-am născut în Bulgaria!

Îi plăcea mereu să spună asta, nu ştiu dacă mândră ori o spunea în glumă. Tonul îi era ca a unui copil care se lăuda la un altul cu o jucărie nouă….vorbea de Bulgaria de zici că era născută în Manhattan.

-Bre, păi ori eşti olteancă ori bulgăroaică, te hotărăşti? Îmi plăcea mereu să o necăjesc.

Râdea.. Era plină de viață şi mereu în mişcare, deşi grăsună a fost toată viaţa.

A trecut printr-o deportare la 10 ani, printr-un război, a pierdut copii şi încă avea putere să glumească. Era Cupidonul persoanelor singure. Nu aveai cum să ajungi la bunică-mea să nu-ţi propună să te căsătorească. Avea mereu la purtător câte o nepoată ori un băiat al unei prietene. Era de belea! Dacă nu te căsătorea, îţi citea în cafea. Evident că habar nu avea, dar îi plăcea să socializeze. De multe ori, după ce pleca persoana în cauză, era mustrată de bunicul cel permanent serios.

-Iar începi cu prostiile astea, Florico!

Oricum nu-i păsa ce zicea el. Ea îşi continua meseria de Cupidon. Îi plăceau foarte mult copiii şi tinerii. Mai rar au răbdare persoanele în vârstă cu aceştia, însă ea le căuta mereu prezenţa.

Nici nu ştiu cu ce să încep povestirea pe urmele străbunilor în Cadrilater sau de unde. Am lacrimi în ochi şi cu greu tastez, pentru că aş vrea să spun multe. Dacă, zilele trecute nu reuşeam să realizez nici un schelet al povestirii, acum tastând vin peste mine, te miri ce amintiri şi toate atât de transparente încât parcă s-au întâmplat ieri.

Mamaia Florica s-a născut în satul Bilo, raionul Spasova, din părinţi olteni- mehedinţeni, străbunicul Ion şi străbunica Maria – Preduţ.

Ion, s-a născut în Braniştea- Mehedinţi, după acte, ca fiu al Anei şi a lui Petre iar Maria în Drimcea, satul alăturat. Ion amintea verbal că el se trage din Poiana Mărului, Banat.  Acum, nu se ştie exact dacă s-a născut în Poiana Mărului şi nu e trecut în acte ori părinţii veneau de acolo.

Tinerii căsătoriţi, au fost deportaţi în Cadrilater, care făcea parte, în acei ani, din România. S-au stabilit în satul Bilo, raionul Spasova.

Au plecat mai mulţi din Oltenia, cu căruţele până-n Cadrilater. Acolo au primit o casă, din caramidă şi pământ. Am tot întrebat, dacă au fost deportaţi ori au plecat de bună voie, datorită sărăciei, dar cei în viaţă n-au ştiut să-mi răspundă exact. Ei bănuiesc că au fost deportaţi. Şi-au lăsat părinţi şi fraţi, dar au plecat cu alţi veri ori nepoţi la drum. Cumva erau o mică familie în Bulgaria de azi.

….

Ion, a fost cârciumar în satul Bilo. I se spunea Bobolică, poreclă care s-a transmis pe mai departe către un nepot.

-Al cui eşti tu, mă?

-A lu’ Bobolică.

Un om înalt, blând, bun, şugubăţ dar, puturos. Maria se ocupa de casă, animale şi copii. Străbunica (Maria) o femeie mică de statură, cu ochii de un albastru clar, lăsat moştenire pentru încă 3 generaţii, părul blond roşcat sau:

-Roşuuu, Roşuuu….aşa cum, o pomeneşte mama de fiecare dată.

      La cum sunt eu, dac-aş spune că jumătate din neam sunt blonzi fără gene fără sprâncene n-ai crede.

-Era o femeie frumoasă, sau aşa o vedeam eu, pentru c-o iubeam mult. Şi-a pierdut toată dantura, atunci când o femeie din sat a sfătuit-o să-si dea cu „apă tare”, dacă o dor dinţii. Dar ochii şi părul n-am să-i uit cât oi trăi. Era îmbrăcată în negru, mereu cu basma pe cap şi Doamne… ce albastru la ochi avea…

Mereu mi-o pomeneşte mama, încât fraza asta o ştiu pe de rost. Cuvintele se derulează în aceeaşi ordine şi au aceeaşi intensitate. Nu e dată ca lacrimile să nu-i ţâşnească atunci când vorbeşte de ei.

În Bilo au îngropat patru copii, doi băieţi gemeni şi două fete. Fetele s-au dus una după alta; bolile de plămâni făceau ravagii în acele vremuri şi cine ştie câţi or mai fi murit la naştere sau prea mici. Când s-a născut mamaia Florica, mai aveau doi băieţi Alexandru şi Petrică. Pe ea „au vândut-o pe geam”, la o bulgăroaică, ca să trăiască.

Când „ doftorii”, alifiile şi unguientele din plante nu făceau faţă, oamenii acelor timpuri îmbinau credinţa puternică în Dumnezeu cu ritualurile de magie, pentru a alunga demonii ori blestemele de boală. Acest ritual de a „vinde pe geam”, mi s-a povestit că se regăseşte şi-n Bucovina. Copiii nu se dădeau pe uşă, pentru că pe acolo ies cei morţi, simbolistica ferestrei este de lumină, de privire către cer. Ea face ca moartea să încurce ori să greşească drumul.

Pentru ca moartea să nu-l găsească pe copil, acestuia i se schimba numele. Asta s-a întâmplat şi cu mamaia. Femeia ce a cumpărat-o pe geam fiind bulgăroaica, cu mulţi copii, i-a pus numele Rafka ori Ravka. Bătrânii credeau că dacă se va schimba numele se schimbă şi destinul. Unii copii rămâneau cu al doilea nume, mamaia însă a rămas cu cel din buletin. Străbunica a mai avut o fată, Anastasia, la 5 ani după mamaia. Tanti Sia are azi, 88 de ani, trăieşte în Cogealac înconjurată de copii, nepoţi şi strănepoţi.

În acel sat, românii şi bulgarii s-au înţeles foarte bine, au muncit împreună, şi-au crescut copiii, s-au făcut naşi, fini între ei, s-au ajutat şi au ţinut unul la altul, în ciuda poveştilor vremii, cum că bulgarii erau răi sau că îi exploatau pe romani. Nu a fost cazul în Bilo. Se duceau împreună la târg în Mangalia ori la Kavarna. La Mangalia, băiatul lor cel mare, nea Sandu( Alexandru) făcea școala de pitari. La deportare avea 18 ani şi deja era chelner, la „oraş”.

În urma tratatului de la Craiova, Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei, iar evacuarea populaţiei a avut loc între 20 septembrie şi 1 octombrie 1940. Străbunicii şi-au pus toată „averea” într-o căruţă şi au plecat pentru a doua oară la drum. Când s-a produs despărţirea, bulgarii din sat au plâns. În Bilo au lăsat casa, grânele pe câmp neculese şi patru copii în cimitir.

Convoiul de refugiaţi a fost condus chiar de Ion şi s-a oprit la General Scărişoreanu.

-Mamă, au fost obligaţi la plece?

-Din ce ştiu eu, nu!

-Păi, nu a fost schimbul de populaţie?

-Când au venit jandarmii în sat, i-au pus să aleagă, dacă rămân sau pleacă în noaptea aceea. Ei au hotărât să plece…

-Şi cum au ajuns la Cogealac?

-Nu le-a plăcut la Scărişoreanu. La Cogealac au primit casă nemţească şi pământ.

-Deci, nu au făcut-o ei…

-Nu! În Bulgaria au primit casă, în Cogealac la fel. Nemţii erau deja plecaţi din sat…

-Străbunicul a fost în război?

-Nu, nu a fost.

-De ce?

-Nu ştiu…

-Povesteau cum a fost drumul? Ce s-a întâmplat atunci?

-Oamenii erau altfel, Anca. Nu povesteau, nu erau atât de deschişi. Noi eram copii, nu-i întrebam aceste lucruri. Însă, povesteau despre oamenii din Bulgaria, ce petreceri făceau, îşi aduceau aminte de tinereţe, niciodată despre lucruri tragice. Din când în când, mam’ mare îşi amintea că a lăsat copiii acolo…

Ca să pot aduna aceste informaţii, să ajung pe urmele străbunilor în Cadrilater, m-am ţinut după fusta mamei, ca un copil după țâță. A trebuit să-mi iau la puricat agenda telefonică, să deranjez rudele şi să le cer să se întoarcă în timp pentru a-mi povestii mai multe lucruri despre ei, însă n-am obţinut noi informaţii.

-Tanti Mariana, ce ştii din ce-ţi povestea unchiul Sandu din Bulgaria?

-Ei, fetiţă…tata nu ne povestea…

….

-Tanță, îţi aminteşti ceva, de când erai mică? Îţi povestea ceva unchiul Petrică de Bulgaria?

-Mai copile…Eram mică când a murit tata. Nu am avut o copilărie fericită şi tu ştii povestea mea…

….

-Miti, tu-ţi aminteşti ceva, ce vorbeau străbunicii, de Bulgaria?

-Măi Ancuţa, eu ştiu de Bulgaria, când au primit pensiile şi pământul…stai să caut nişte acte..

-Maaaaamăăăăă, unde te-ai nascuuuut???? Strigă apăsat ca să poată auzii şi tanti Sia.

-Ce-aaaai zis?

-Un-de te-ai nas-cut? Cum se numea satul din Bulgaria, mai ştii?

-Nu mai ştiu….

….

-Pe mine nu mă crezi niciodată…Ce să mai afli de la tanti Sia? Nu înţelegi că am vorbit cu Nica?

-Nu cred ce spui, că acum 10 min am vorbit cu Miti şi nu mi-a pomenit nimic.

-Adică eu şi Nica suntem mincinoase…pune mâna şi sună acum la ea, dacă nu mă crezi…

-Nică, e adevărat ce i-ai povestit lu’ mama?

-Da, Anca…zilele trecute, mama întreba de Dădica (mamaia Florica). Că nu a mai venit în vizita pe la ea.

-Ce-ţi aminteşti de străbunicul?

-Era un om bun. Aveau casa mereu plină. Erau veniţi din țară să vândă mere la Cogealac. La tata mare se opreau şi stăteau. Se simţeau bine acolo…

Şi Nica şi mama, apropiate de vârstă erau toată ziua la mam’ mare. Toate vacanţele, mama şi le petrecea la ei. Nu şi-a iubit bunica din Constanța, ci pe mam’mare de la Cogealac. Şi e foarte tranşantă şi sigură când spune asta, neavând pic de remuşcare. Acolo a fost iubire şi acolo mi-e copilăria.

-Tata mare avea multe păsări. Nu le tăia, doar arunca ciocanul. Pe care nimerea, aia ajungea ciorbă. Şi făcea mam’ mare o ciorbă….avea o tufă mare de leuștean la poartă şi flori, bujori şi-n casă, muşcate, toate culorile. Cu ea semăn.

-Mai spune-mi!

-Iarna făceau clacă. Aveau în casă 4 ciubăre; pentru făină, mălai, apă şi vin. Când veneau oamenii la ei, punea tata mare, pe masă, ciubărul cu vin făcut de el, că avea vie, mâncau floricele de porumb, nuci şi făceau la jar grauri şi păsărei.

-Ce-s alea păsărei?

-Erau bietele, nişte păsări micuţe, de le prindeau, deşi în curte aveau găini , gâşte, rațe şi curcani. Mai făceau cartofi copţi cu sare şi porumb fiert cu zahăr. Lu’ mam’ mare îi plăcea mult zahărul. Toată iarna aveau mere, pere şi gutui. Mama de la ea ştia să facă mâncare de prune, mâncare de gutui ori mâncare de pere cu gutui.

-Ţineau pe frigul ăla?

-Le ţineau în pod şi erau învelite în nişte cârpe, făcute de ea la război.

-Avea şi strabunica, război?

-Toţi aveau. Cum îşi făceau hainele, atunci, Anca?

-Aha..

-Îţi aminteşti că-ți povesteam de tata mare cât de pontos era, cu ….frizerul..

-Daaaa, dar mai spune-mi-o încă o dată, te rog…

-Se duce tata mare într-o zi să se tundă şi să se bărbierească. La frizerie…coadă mare. Ce se gândeşte el, hai să le-o fac!

Se duce la ultimul aşezat la rând şi inventează o poveste. Se apleacă şuşotindu-i la ureche :

-A venit ginerele meu de la Constanţa şi a adus peşte…

– A adus pește?

– A aduuuus. Dar, să nu spui la nimeni.. Tu vrei să-ți vând câţiva? Că am prea mulţi.

– D’apăi cum Bobolică, că vreau..

– Mergi atunci acasă, şi pregăteşte banii…

Următorul la coadă….

             Şi uite aşa…de la unul la altul a şoptit aceeaşi minciună. S-a mirat şi frizerul că au plecat toţi clienţii, iar Ion Bobolică s-a aşezat liniştit pe scaun.

Întotdeauna văd zâmbet pe fața mamei, când povesteşte de această ghiduşie. Se amuză şi râde singură și eu o las, că-i face bine…

 Toate detaliile acestea le primesc de câte ori deschid subiectul străbunici. În timp s-au adăugat atât de multe amintiri, încât mă face să trăiesc acele vremuri, ca şi când aş fi participat şi eu la ele.

….

Ion şi Maria când s-au stabilit în Cogelac şi-au continuat viaţa cu cei 4 copii alături. Ion ştia să scrie şi să citească, dar Măria era analfabetă. Mamaia a reuşit să facă o clasă sau două în Bulgaria şi aici încă una. Doar trei clase a avut. Parcă mi-o şi amintesc, cum spunea:

-N-am făcut şi eu 8 clase să ajung învăţătoare…

Maria şi-a mai pierdut un fiu, al doilea, nea Petrică. După o apendicită reuşită, a făcut greşeala că atunci când s-a întors acasă, să mănânce „un pui de casă îmbibat în usturoi” şi să plece cu șareta, la munca câmpului. S-a curăţat în câteva zile, lăsând în urmă doi copii mici. Imediat după moartea lui, Maria şi-a pierdut minţile. Din Maria a lui Bobolică s-a transformat în Baba Ciupa. Dacă, Dumnezeu i-a luat minţile, dragostea pentru orice copil se manifesta, în cazul ei, printr-o ciupitură, sau mai multe. Pe străzi, copii râdeau de ea şi se ascundeau:

-Vine baba Ciupa, vine baba Ciupa!

Baba Ciupa era mereu pe străzi. Făcea de cinci ori pe zi drumul de la casa nemţească la casa fiicei mici, distanţa fiind destul de mare, cel puţin 1 km îl fac eu ochiometric acum, când scriu. Nu venea niciodată cu mâna goală pentru că rupea orice floare găsea.

-Iar ai venit mamă?

-Nu te-am văzut de mult, ţi-am adus nişte flori..

-Cum mamă? Doar ce ai plecat!

Povestea lor de început de viaţă, eu o ştiu altfel. Acum aproape 16-18 ani, m-am întors la origini, în satul Drimcea. Am dat de o verişoară a bunicii, Silvia, aproape de vârsta mamei. Era fiica unei surori a străbunicii. Diferenţa între surori era de 25 de ani. Deci, una făcută în adolescență, alta la bătrâneţe.

-Nu l-au vrut pe Ion…de aia au plecat în Cadrilater. Era sărac şi cu 8 ani mai mic decât Maria. Ion era de peste deal, şi-mi arătă aşa simplu, de parcă urma să-l salute.

-Hai să te duc la casa părinţilor ei! Uite, partea asta de casă a rămas de atunci. Iarna dormeau cu oile, în camera asta.

Îmi aduc atât de bine aminte aceea întâlnire. Am şi o casetă video pe undeva. Am filmat satul, plimbându-mă şi admirând ultimile case boiereşti rămase părăsite.

-A plecat lumea din sat. Mulţi au plecat atunci, în Cadrilater…

I-am pierdut urma Silviei şi-mi pare rău. Am încercat să aflu de ea, acum 3 luni când mi-am făcut arborele genealogic. Atunci, avea telefon fix şi se suna din când în când cu mamaia. Oare mai trăieşte?

Ion şi Maria nu s-au mai întors niciodată în satul natal. Până au închis ochii nu şi-au mai văzut părinţii. Cu strabunica au fost 5 surori. Două dintre ele mai veneau în vizită la Cogealac. În rest, şi-au croit singuri drumul. În acte apare o diferenţă între ei de doar 2 ani, nu 8. Şi-au crescut şi iubit copiii. Au trăit vremuri grele rămânând nişte simpli ţărani. Așa am pornit pe urmele străbunilor în Cadrilater.

…..

13 aprilie 2024

-Eşti pregătită?

-Mai mult decât pregătită. Sunt nerăbdătoare…

-Eşti sigură că vrei să mergem?

-Mai mult decât sigură! Dacă nu azi, când să mai ajungem? Vreau să închid o dată acest capitol şi acest of.

Am pornit la drum, pe o dată de 13, niciodată cu ghinion pentru mine, să căutăm locul de naştere al Floricăi. Toată viaţa şi-a dorit să ajungă şi deşi a trăit până acum 7 ani, n-am fost în stare nici eu nici mama să-i îndeplinim acest vis. Era destul de mare când a plecat din Cadrilater şi clar ne-ar fi putut ghida prin sat şi povestii mai multe. Din păcate cu 10 ani înainte să se stingă, a suferit de dementa, la fel că mama ei, Maria sau Baba Ciupa. Prin anii 2000, mama a încercat să ajungă la Bilo, doar că drumul era de pământ şi cu o Dacie Nova ce o aveau atunci, au făcut cale întoarsă. M-am gândit şi eu ani de zile să ajung, până când am zis:

-Gata! Sâmbătă mergem, indiferent cum e drumul.

 De la vama Durankulak aveam să parcurgem câţiva km, până să facem dreapta într-un sat. Ştefan, aveam GPS-ul pornit şi eu eram cu ochii lipiţi de geam să nu cumva să ratăm vreun indicator. Nici n-am intrat bine în sat, că drumul s-a stricat.

-Ha! Uite, pe ce plătim noi vinieta în Bulgaristan. Mai stau şi la cotitură să te prindă să-ți dea amendă.

-Mergi uşor, trebuie să ajungem. Zici că suntem în România lui ’87!

-Doar zici? Ia priveşte în faţă ce ne aşteaptă!

-Drum de pământ, aşa cum a spus mama. Probabil, de aici au făcut cale întoarsă.

-Hai, că nu-i aşa tragic. Am mers noi pe pământ cu gheaţă, în iarna aia, la Straja.

Pentru câteva minute am bătut şi eu în retragere, însă atât de mult îmi doream să ajung, că nu m-a interesat nimic. Nu aveai cum să nu remarci florile de pe câmp. Pâlcuri de lalele, stânjenei şi narcise lăsam pe dreapta drumului,  semn că acolo au fost gospodării. Ni s-a confirmat gândul, atunci când am văzut fundaţiile caselor, ce urmau să devină teren agricol. Tristeţea mă cuprindea pentru câteva secunde, ca apoi să fie alungată rapid în momentul când zăream câte un fazan, făzăniţă ori lizierele de liliac înflorit. Am parcurs 21 de km pe drum de pământ fără să mă gândesc că-mi pot „rupe” maşina. Cu cât ne apropiam de destinaţie cu atât îmi simţeam mai mult inima în piept şi fața îmi ardea.

Am fost foarte emoţionată când am văzut primul gard turcesc de piatră. Printre ramurile copacilor se zărea şi un perete de casă.

-Anca, stai! Unde pleci singură ? Stai să ridic drona să văd dacă e sat locuit.

N-am mai avut răbdare şi am plecat de una singură pe străzi. L-am lăsat în spate pe Ştefan şi cei doi prieteni, cu care plecasem la drum. Eram clar convinsă ca o să găsesc casa.

-O casă de piatră. A fost cârciuma, imposibil să nu o găseşti! Mi-a sunat fraza asta în minte.

Ce casă, ce piatră? Toate erau părăsite şi nu reuşeam să intru în niciuna. Natura şi-a văzut de treabă, în aceşti ani. Porţile deschise şi în faţa lor câte un arbust ce bloca intrarea. Iarba crudă, înaltă m-a oprit să înaintez în curtea caselor, de frică că ar putea ascunde un cuib de şerpi. Cred că, acolo e raiul lor. Casă pe stânga, casă pe dreapta, lalele cărnoase şi nici urmă de locuitori. Am intrat pe altă straduță când am zărit o maşină.

-Aici, sigur găsesc pe cineva!

Dacă mama în urmă cu 25 de ani , găsise un bulgar, în satul de lângă vamă, care vorbea româneşte, aici căutam măcar unul să ne înţelegem prin semne. O singură casă rămasă în picioare, care avea curtea îngrijită. M-am învârtit pe lângă ea, dar nu am zărit pe nimeni. Pe un copac erau prinse 3 anunţuri mortuare, datate recent, din 2023. Pe un alt gard am găsit alte două anunţuri. Erau clar printre ultimii supravieţuitori ai satului. Îmi părea rău că telefonul nu poate surprinde casele ascuse de vegetaţie, mi-a părut rău că n-am avut curaj să înfrunt natura, să intru măcar într-o curte. Atât de mult liliac încât am zis că acolo s-a „ inventat”. Patria lui era în Bilo.

Mă gândeam dacă, ar fi ajuns mamaia ar fi recunoscut ceva după 85 de ani? Bine, nu 85 de ani, poate 65…

M-am întors dezamăgită la mașină.

-Anca, n-ai cum să găseşti ceva. Totul e părăsit!

-Nu se poate! Am adăugat încăpăţânată. Trebuie să găsim ceva sau pe cineva, plecând singură pe altă stradă.

Nu m-am lăsat păgubaşă. Ardeam de dorinţă şi nici nu-i mai vedeam, auzeam pe cei trei. Eram în transă ca un drogat. Trebuia să aflu, să văd, să simt. Aici au fost EI. Trebuie să le găsesc urma. Calc acum pe acelaşi pământ, pe acelaşi drum.

-Mărie, Ioane, Florico, Anastasio, Petrică, Alexandre…

Mintea îmi juca feste ca unui schizofrenic. Auzeam voci şi chicoteli de copii. Îmi imaginam cu stăteau femeile la poartă, cum se vizitau, cum copiii se jucau prin curţi, cum întindeau ele rufele, cum plantau bulbii ăştia de lalele, cum bărbaţii tăiau lemne, cum stăteau ei la o vorbă, afară din cârciumă…

În realitate, o linişte de câmp, miros de flori, foşnete nedesluşite, solfegii de păsări şi Noi. Da, florile miroseau a copilărie. M-am gândit să sap cu unghiile în pământ, să scot bulbii ăia de lalele. Să răzbun toate femeile ce au muncit ani de zile să-i îngrijească. Să-i iau, să-i duc acasă! De ce să-i las singuri acolo, iarna? Şi copacii! Şi pe copaci îi iau. Ce-i asta? Gutui, măr, păr, zarzăr, corcoduş? Pe toţi, pe toţi, pe toţi…

Am avut o permanentă senzaţie că-s urmărită. Frica, cu care-s înzestrată de când mă ştiu, mi-am depăşit-o în Bilo.

La o intersecţie de drum, am dat în sfârşit, de doi apicultori. Curioşi ei de prezenţa noastră, fericită eu că am întâlnit oameni. Femeia a venit zâmbind la gard şi noi ca nişte şacali, ne-am năpustit spre ea cu întrebări. Din liniştea aia prezentă, întrebările mele se transformaseră în ţipete. Nu mă mai stăpâneam.

-Carciumă, mamă, anne, mother, grandmother, baba, tata, bunic…Ravka…

Cuvintele îmi curgeau ca o moară stricată, supărată că nu ne merge Google translate. Nici ea nu înţelegea nimic, nici noi…

Dacă unul înţelegea ceva, făcea legatura să încropim o frază.

-Dimitr Gramoia, krŭchma

-Cârciumă? A zis, carciumă!

-Krŭchma…Daaa!

-Măi, aici este! Sau, aici trebuie să fie! Suntem la răscruce de drum. Logica mea, aşa spune. Doar, nu era amplasată carciuma pe străduţe. Oare asta să fie casa?

-Dimitr Gramoia..

-Ia notaţi, că eu nu-s în stare.

Şi-a lăsat hainele de apicultor, m-a luat de braţ, a făcut stânga şi m-a dus pe altă stradă. La nici 100 de metri, am dat de un complex, unde probabil a fost magazin alimentar şi carciumă. O mică bancă în faţa complexului, ne amintea ca o dată în sat ajungea şi autobuzul.

-Nu, nu aşa carciumă!

-Krŭchma, Dimitr Gramoia! Arătându-mi să ne intoarceam.

Nici această stradă nu a scăpat nepărăsită. Casele aici erau mai noi, mari, cu ţiglă, dar tot invadate de vegetaţie.

Din ce am înţeles de la ea ori a lăsat rude în Babadag, Tulcea şi Sarichioi, ori de acolo s-au întors în Bilo la schimbul de populaţie. Oful lăsat de români şi bulgari în acel sat s-a simţit. N-au avut parte nici unii, nici alţii de case, de loc, unde viaţa să-si continuie cursul. Istoria şi deciziile celor din conducere au omorât suflete, în afară de vieţi.

N-am abandonat căutarea şi mai aveam un punct de atins.

-Cimitir, cimitir!

-Anca, hai…suntem de câteva ore aici. Vezi, ce-i aici?

-Cimitir, cimitir, am repetat! Nu trebuia să las lucrurile neterminate.

-Grobishte? A tradus, bulgăroaica.

-Cred că. Da! Grobishte – cimitir! Vine de la groapa….Da, da!

Ne-a făcut semn că la dreapta. Fix de pe strada de unde veneam, dar n-am ajuns până-n capăt. Ne-am fotografiat, ne-am îmbrăţişat şi ne-am luat la revedere de la ea.

-Grobishte, Grobishte! Am ajuns, la cei 4 copii!

Cimitirul părăsit şi el.

Cruci mici, mari, vechi, foarte vechi, păsări cântătoare… Aici sunt, dar unde? Nu se distingea scrisul pe cruci, nu era parcelat, astfel călcam pe morminte. Timpul a trecut şi peste ei.

Tu singur eşti fără de moarte,

   Cel ce ai făcut şi ai plăsmuit cu mâna pe om,

   Iar noi, pământenii, din pământ suntem zidiţi şi în acelaşi pământ vom merge, precum ai poruncit,

    Cel ce m-ai zidit şi mi-ai zis: pământ eşti şi în pământ vei merge, unde toţi pământenii mergem.

 Sfânta Scriptură.

La casă poate n-am ajuns, sau am trecut pe lângă ea şi n-am ştiut sau, sau…sau e cârciuma de la răscruce de drum, dar cimitirul l-am găsit. Aici, au ajuns ! Am călcat pe acelaşi pământ cu ei, după 85 de ani.

-Mărieee, ţi-am găsit copiii!

-Florico, am ajuns!

“ Pomenește, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii și a vieții celei ce vă să fie au adormit, părinți și frați ai noștri și pe toți cei care întru dreaptă cre­dință s-au săvârșit, și iartă-le lor toate greșelile pe care cu cuvântul sau cu fapta său cu gân­­dul le-au săvârșit, și-i așază pe ei, Doamne, în locuri lumi­noase, în locuri de verdeață, în locuri de odihnă, de unde au fugit toată dure­rea, întristarea și sus­­pinarea, și unde cercetarea Feței Tale veselește pe toți sfinții Tăi cei din veac.”

Sursă rugăciune

https://doxologia.ro/rugaciune-pentru-mântuirea-celor-adormiti