Despre moarte, cimitire și personalități ale Constanței

Anul acesta, tata s-a lăsat căutat. N-am mers niciodată singură la mormânt. În acest Crăciun mi-a fost dor de ei, așa că l-am luat pe Stefan și am zis să vizităm și „Marghiolii”. Așa le zic eu străbunilor, bunicilor și tuturor fraților bunicului, ce sunt înmormântați în același loc.

Cum nicio alee nu este marcată, deși am făcut stânga de la mormântul lui Jean Constantin și apoi dreapta după o căsuță din aceea de aluminiu, tot n-am găsit până n-am sunat-o pe mama. Punct de reper:
– Vezi că aleea este puțin ridicată și la intrare este tomberonul de gunoi!

Lângă mormântul tatălui și al bunicii este altul părăsit. Tufa de măceșe, avidă de soare, s-a întins nestingherită către mormântul lor. I-am găsit cuminți și m-am scuzat în gând că trec așa de rar. Amândoi au fost niște oameni foarte veseli, așa că m-am forțat să le adresez câteva cuvinte care să se plieze pe caracterul lor.
– Mamaie, ce faci, bre? Tot cu ginerele, tot cu ginerele?

Pe mamaia o chema Florica, dar cum mintea de câțiva ani i-o luase pe câmpii și era într-un continuu dans și voie bună, am poreclit-o, spre finalul vieții, Florance. M-a ajutat în tristețea momentului și Stefan. Deși nu l-a cunoscut pe tata, sunt convinsă că ar fi fost buni prieteni, așa că și el, în loc de salut ori stare sobră, l-a întâmpinat cum i-ar fi plăcut, amintindu-mi de zâmbetul lui până la urechi:
– Ce faci, nea George? Te lași căutat? Ești șugubat, te ascunzi de noi?

L-a creionat, prin câteva cuvinte, atât de bine pe tata.

De aici a început totul. Căutarea mormintelor, faptul că punctul de reper este o ghenă de gunoi și starea în care se află la ora actuală acest cimitir ne-au mobilizat să ne întoarcem. Cimitirul Central arată dezolant, așa cum arată multe cimitire din România, pentru că le-am văzut în alte filmări.

Dar vreau să punctez ceva, deși deviez de la subiect.

Stefan are bunicii îngropați în Moldova, că de acolo se trag părinții lui. Acum doi ani, în primăvară, am fost la ei, de Paște. Un sat pe deal, cu multe izvoare, cu case de gospodari, dar și multe părăsite ori scoase la vânzare pe mai nimic. Esanca se numește satul, lângă orașul Darabani, în nordul Moldovei.

Acolo nu există criptă, iar membrii familiei nu-s îngropați în același loc, ci în ordinea în care au murit. Adică, lângă mortul tău vine vecinul și tot așa. Dacă ai mai mulți din familie îngropați, te cam plimbi prin tot cimitirul. În cazul în care nu ai ajuns, te atenționează vecinul:
– Ai ajuns, vecine, la cimitir să duceți crenguțe de tei?
– Mai târziu, mai târziu!

Există un respect și o rușine dacă nu ajungi într-o zi anume. Acolo nu există „nu suport cimitirele”, așa cum mă eschivez eu când trebuie să merg la ai mei. Te vorbește tot satul și oamenii încă țin cont de asta. N-am văzut în viața mea așa tufe bogate de bujori ca-n cimitirul de la Esanca. Toate mormintele sunt aliniate frumos, pământul ridicat și, ici-colo, câte unul care este încadrat printr-un gărduleț.

Ei, în Moldova, nu prea fac colivă, ci împart colaci. Colaci peste colaci, la tot satul. În cazul în care un vecin este la muncă, tu ești nevoit să-i duci pachetul acasă. Așa că oamenii se pregătesc din timpul vieții pentru călătoria finală.

Îmi amintesc că și mamaia Florica, de când eram mică, avea pregătite prosoapele de care nu aveam voie să ne atingem. Cred că era de vârsta mea când și le ținea în „ladă”, pe hol, și-n fiecare an le scotea să le aerisească, ca să nu prindă mucegai. Din când în când schimba și săpunul Fa albastru dintre ele, pentru că nu mai avea miros, fiind tare ca un lemn și ciobit.

Așa că las Moldova deoparte și amintirile mele din copilărie și ne întoarcem la Cimitirul Central. Ne-am propus să nu criticăm, dar eu una nu m-am putut abține. Eu și Stefan ne-am contrazis pe tema asta. M-a tăiat din filmare de multe ori și, până să ajungem la un numitor comun, a avut loc paleta de contraziceri nebunești între noi. De data asta, a fost de acord să fiu acidă. Îmi stă mai bine așa.

Constanța vorbește mult despre turism, identitate și patrimoniu. Cert e că-n ultimii ani nu ajungem să ne încadrăm în niciun clasament pe orașe. Orașul este pomenit doar în sezonul estival, când valul de „hate” este nimicitor de mare.

Am vrut să scriem doar despre trei personalități: nea Jean Constantin, Oleg Danovski și Bănescu, deși mai sunt câteva nume de amintit.
Constanța a avut primari care au construit, alții care au demolat, unii care au strălucit, ca peste tot.

Ca să fac trecerea discuției lin, o să încep cu celebra, uzata și folosita în exces frază: Azi e despre tine!!!

Despre primarul ION BĂNESCU.

Așa că începem simplu.

Născut în Roman, Moldova, la 1851. Primar al orașului Constanța – 2 ani. Atât! Timp în care a realizat cât alții în multe mandate. Se pomenește despre el des: în ziare, online ori în întâlniri cu povești despre oraș.

În timpul mandatului său, Constanța avea nevoie de lucruri de bază: ordine administrativă, reguli clare, infrastructură minimă și o gestionare coerentă a unui oraș în creștere.

Ion Bănescu a înființat la Constanța prima școală normală de învățători și institutori, a inițiat sistematizarea orașului și organizarea pe cartiere, zonarea orașului pe funcții economice – rezidențială, comercială, industrială, turistică –, a introdus iluminatul public, a lansat ideea alimentării cu apă potabilă adusă din Dunăre, a susținut lucrările de consolidare a țărmului mării și de realizare a falezei ca un bulevard de promenadă (Bulevardul Regina Elisabeta), a susținut lucrările de construcție a Cazinoului (inaugurat în 1910) și a avut inițiativa introducerii în oraș a tramvaielor trase de cai (tramcare).

Printre altele, Bănescu a participat la inaugurarea Mamaiei ca stațiune turistică, construind primul pavilion de băi și introducând primele reguli turistice.

Vă imaginați, în zilele noastre, ce înseamnă? A administrat un oraș într-o perioadă în care funcția de primar însemna mai mult responsabilitate decât notorietate.

Cum am mai spus mai sus, a ocupat funcția de primar doar doi ani, între 1905–1907.

Casa lui a fost pe bulevardul Tomis, acolo unde, acum ceva ani, a funcționat Școala Populară de Artă. Casa Ion Bănescu a început să fie construită după moartea acestuia, în 1909, și apoi a soției sale, Elena, fiind ridicată cu ajutorul financiar al Primăriei Constanța pentru cei patru orfani minori ai săi, aflați în custodia Luciei Lăpușneanu, sora Elenei Bănescu.

În timpul Primului Război Mondial, Lucia și copiii se refugiază în Moldova. La întoarcere găsesc locuința devastată, iar miile de volume de cărți, manuscrise și numeroase documente de mare valoare istorică dispărute.

Casa este trecută pe numele lui Gheorghe Bănescu, unul din fiii primarului, dar vine un alt război distrugător și, la sfârșitul lui, sovietizarea forțată. Printre casele rechiziționate de sovietici se numără și aceasta.

La moarte i s-au găsit în buzunar doar 80 de bani. Înmormântarea s-a făcut pe cheltuiala primăriei. Moartea acestuia a fost consemnată în presa națională cu lux de amănunte:

„Ion Bănescu, răcind alaltăieri, a trebuit să stea în casă și să se îngrijească, după ce, mai întâi, dimineața, a făcut în oraș o baie caldă. Era dimineață, însă starea lui s-a agravat subit și d. Ion Bănescu a căzut în letargie. Toți medicii din oraș, în număr de 12, s-au întrunit la d-sa acasă pentru o consultație. I s-au dat ajutoare medicale, dar fără nicio speranță de scăpare.

După unii dintre medici, boala de care suferea pacientul e uremia. În oraș se știa despre starea d-lui Bănescu și ieri, toată ziua, foarte mulți prieteni și cetățeni au venit să se intereseze de mersul bolii. Aseară, pe la orele 9, orice ajutor medical a devenit zadarnic.

D. Ion Bănescu a intrat în agonie, care a durat până spre dimineață, la orele 3 și jumătate, când d. Bănescu și-a dat sfârșitul în brațele familiei sale dezolate și în prezența medicilor. Vestea morții s-a răspândit în oraș cu iuțeala fulgerului și a produs mare emoție și durere.”

Mormântul lui Bănescu nu este pe Aleea Principală, ci pe al doilea sau al treilea rând, în paralel cu ea. De la 1900 s-a îngustat aleea principală, de o să ajungă în viitor la 1,20 m lățime. În jur sunt morminte vechi, unele cu busturi pe soclu, semn că zona a fost cândva importantă.

Astăzi, fără să cunoști bine cimitirul, nu ai nicio șansă să ajungi acolo întâmplător. Ca poziționare, mormântul se află undeva între Jean Constantin și Oleg Danovski. Atât. Mai mult nu știu cum să explic, doar să fac echilibristică din tastatură.

Când am ajuns la mormânt, avea o lumânare stinsă. Un semn mic, dar clar, că cineva trecuse pe acolo înaintea noastră și își amintise. Am lăsat și noi una. Ne-a dezgustat mizeria din jur. Aveam la noi doar lumânări, nu și saci de gunoi.

Eu sunt patimașă din fire și mă enervez când văd atâta indolență și, zile întregi, gândul îmi este doar acolo.

Dar iată ce găsesc într-un articol din anul 2023, și l-am adăugat la SURSE, să citiți și voi!!!!
„Am mers alături de colegii de la Forța Dreptei Constanța să depunem o coroană și să îi aprindem o lumânare. Însă ce am găsit acolo… se vede în imagini”, scrie deputatul Bogdan Bola.

Parlamentarul prezintă imagini cu crucea ruptă a soției lui Ion Bănescu, acoperită de noroi. „Am făcut și noi curat cât am putut, am strâns și curățat, pentru că ne era rușine de rușinea altora, care ar fi trebuit să se îngrijească de acest loc. N-am avut cum, din păcate, să repunem crucea soției pe soclu, dar ne vom ocupa de asta săptămâna viitoare, cu siguranță”, spune Bogdan Bola.

Suntem în 2026, trecute câteva zile. Crucea soției e tot lângă soclu, iar curățenie n-am găsit nici noi.

Concluzia este simplă!!! Mormântul este complet ignorat. Se vede cu ochiul liber. Un primar ce a realizat atâtea pentru acest oraș și autoritățile nu-s în stare să lipească o mică cruce ori să facă un minim de curățenie.

Asta suntem noi!!!! Un oraș care nu își îngrijește morții nu are cum să-și respecte istoria. Atât.