Într-o zi de iarnă, la -7 grade, resimțite ca -13, fără să fie foarte încântat de idee, Ștefan și-a luat camera și a pornit spre școală.
— Eu nu vreau să filmez așa ceva. Pe cine interesează școala ta?
— Pe mine! Și îmi doresc de ani de zile să scriu două vorbe despre ea. Poate găsești și fotografii mai vechi, prin calculator.
Aproape în fiecare an, în ultimii cincisprezece, când înfloresc teii pe bulevardul Mamaia, mă plimb pe străzile cartierului, recunosc câteva case, vorbesc în gând cu foști colegi sau cu tanti ori nenea care nu mai sunt și-mi fotografiez fosta școală. Mă opresc o clipă la fiecare loc, mă încarc de „eu atunci” și trec mai departe.
Fiecare rădăcină de copac, fiecare gard, fiecare trandafir ori Mâna Maicii Domnului, pe care le regăsesc după ani, îmi aduc un zâmbet natural pe față, zâmbetul acela care știe că trebuie să se facă plăcut doar în fotografii.
De fiecare dată când ajung la școală, mă încearcă trăiri puternice; îmi vin atâtea amintiri încât s-ar plictisi orice pasionat de citit. Mi-am scris pe o hârtie câteva idei, să nu le uit și să încapă într-un mic filmuleț, dar, în momentul în care s-a pornit camera, memoria nu m-a ajutat. M-am întors parcă în timp, atunci când emoțiile ascultatului la oral puneau stăpânire pe mine și nu reușeam să reproduc ce toceam inutil acasă.
De data aceasta îmi lipsea doar legănarea corpului, pentru că „ăăă”-ul era deja repetitiv, încât aș fi încurcat orice IT-ist care ar fi încercat să taie din filmuleț.
— Anca, te mai bâlbâi mult?
— Nu vezi și tu că sunt oameni? Acum vine și paznicul să închidă poarta!
— Ce treabă ai tu cu oamenii?
— Mă cerți de parcă treaba asta o fac de când lumea…
Prima parte filmată a fost greoaie, apoi m-am relaxat și am povestit pe filmare cam jumătate din cât aveam scris în „schița” mea. N-am fost niciodată practică; pentru mine, rezumatul unei scrieri însemna, de cele mai multe ori, doar 25% text omis. Pentru că sau, mai bine spus, deoarece, așa cum am învățat că e frumos să vorbești, am impresia că amănuntele dau importanță unei scrieri.
Când am văzut filmarea acasă, am spus un „NU” hotărât, din acela spus mai mult pentru mine decât pentru ceilalți.
— Nu, nu, nu! Nu pot face asta! Nu-i de mine. Nu sunt telegenică, nu-s cursivă! De ce să ies eu în față? De ce nu o faci tu?
— Păi, eu am făcut-o! E vorba de școala ta. Vrei să vorbesc eu despre ea?
— Ștefan, tu n-ai văzut cum îmi stătea fesul ăla? De ce nu mi-ai spus să-l dau jos? Și ochelarii?
Din cauza gerului purtasem ochelarii cu ramă de plastic. Dioptriile mele de 3 îmi aduceau în prim-plan fiecare rid, iar ochii îmi ocupau jumătate de față. În filmare eram, practic, o combinație de ochi, fes și emoții și, pe deasupra, și puțin bâlbâită. Așa am renunțat, cel puțin pentru moment, la ideea filmării.
Despre fosta Școală nr. 1, pentru că astăzi este, într-adevăr, doar „fosta”, nu s-a scris aproape deloc. Am căutat și am tot căutat, iar, într-un final, Radio România Constanța a venit în ajutorul meu. În fine!
Școala nr. 1 se află pe bulevardul Mamaia, fostul bulevard Lenin, denumire care încă este utilizată de cei plecați de mult din oraș sau de locuitorii în vârstă. Astăzi, în această clădire, sperăm că provizoriu, funcționează Serviciul de Stare Civilă.
Generații întregi au urmat aici cursurile primare și gimnaziale: părinți, bunici și, poate, astăzi chiar și străbunici, în vechiul cartier Tăbăcărie. În perioada interbelică, atunci când s-a format acest cartier, statul a oferit loturi de casă în zonele mărginașe văduvelor de război, orfanilor și veteranilor, pentru a extinde orașul.
Școala a fost construită în 1927, pe vremea Ministrului Lucrărilor Publice, dr. Constantin Angelescu, sau ministrul Cărămidă, cum i se mai spunea. Cărămidă a fost un vizionar, construind școli cu patru săli de clasă, o cameră pentru director și o cameră pentru cancelarie, spre deosebire de înaintașul său, Spiru Haret, care gândise modelul școlii cu o singură clasă și o cameră pentru învățător.
Anii au trecut, generațiile s-au schimbat, iar într-o zi m-am trezit pășind nerăbdătoare între acei pereți construiți în perioada interbelică, întâlnindu-mi viitorii colegi și pe învățătoarea mea, una dintre figurile care au rămas definitiv legate de amintirea acestei școli.
Pe învățătoarea mea o chema Vintilă Ligia și locuia pe strada cu biserica, aproape de școală. Noi am fost penultima generație înainte de pensionarea ei. Nu mi-am iubit învățătoarea, dar nici indiferentă nu mi-a fost. Era în vârstă și, probabil, sătulă de atâtea generații. Țipa! Așa mi-o amintesc. Țipa mult, trântea lucruri în clasă și lovea cu palma în catedră ori în bancă. Când era nervoasă, pe băieți îi apuca de perciuni, iar fața i se schimonosea.
Avea părul rar și încerca mereu să ascundă golurile, coafându-l cu grijă. La serbări arunca și o „gențiană”, pentru culoare. Era corectă și te învăța carte, iar deși era dură, nu-mi amintesc să-mi fi fost vreodată frică de dânsa. La ședințe zâmbea și era altfel; acea stare o căutam și în timpul anului, dar nu aveam parte de ea.
Când eram în clasa a II-a, i s-a căsătorit băiatul și am vrut să o vedem din nou pe tovarășa Vintilă, acasă la ea. Am fost cu clasa și ne-a servit cu cozonac. Câtă fericire pe noi! De fapt, nu ne interesau nici cozonacul, nici nunta.
Tragedia a venit după un an sau doi, când nora i-a fost omorâtă de un coleg de muncă. Mai târziu, matură fiind, i-am înțeles zbuciumul și durerea de mamă.
Am fost o generație care a învățat mecanic. Nu prea existau tehnici de predare sau exerciții de logică, toți toceam. Aveam vocabularul limitat, la fel și imaginația, pe care nimeni nu se grăbea să ne-o stimuleze. Uram compunerile și mă chinuiam să încropesc jumătate de foaie în caietul meu de limba română, un caiet subțire, care abia dacă aduna zece pagini.
În fiecare an primeam de la tovarășa aceleași compuneri: „Vara”, „Toamna”, „Primăvara” și „Cum ați petrecut în vacanța de vară”.
Toate compunerile conțineau, inevitabil, cuvântul „soare”. Soarele ardea vara, se ascundea printre nori toamna, zâmbea timid primăvara, iar iarna pur și simplu nu era pe cer. Eram jalnică la descrieri și stăteam cu orele încercând să lipesc câte un epitet; despre metafore nici nu putea fi vorba.
Pe lângă soare, mă mai ajutau ghioceii, brigadierii, pionierii, spicul de grâu și țăranii. Mai greu era când ajungeam la compunerea „Vacanța de vară”. Nu aveam bunici la țară și nici nu aveam voie să povestim despre jocurile de pe stradă: „Nouă pietre”, „Elasticul” ori „Ceasul” și nici despre sezoniștii veniți din țară, pe care îi așteptam cu sufletul la gură, fiindcă, odată cu ei, ni se mărea gașca de gălăgioși a străzii.
Un chin erau aceste compuneri și, de cele mai multe ori, mi le scria mama, iar acasă primeam mustrări pentru lipsa mea de imaginație:
— Cum e cerul vara, Anca? Ce se întâmplă primăvara, dar toamna? Ne bucurăm de roadele pământului? Nu ești fericită că toamna începe școala?
Memoram frazele și le foloseam anul următor. Mi le însușeam ca un adevărat „scriitor”. Așteptam laudele atunci când simțeam că totul este perfect și suficient în compunerea mea, până când auzeam:
— Și mai ce, Anca? Cum e glia strămoșească? Doar jumătate de pagină ai scris? Compunerea trebuie să fie de o pagină!
Cine ar fi crezut că, peste ani, aceleași compuneri pe care le scriam cu greu aveau să devină, fără să știu atunci, începutul felului în care îmi adun astăzi amintirile și le aștern în cuvinte.
Într-o zi, tovarășa Vintilă a avut o mică „scăpare”. Ne-a cerut o compunere care se intitula: „Școala mea”. Tragedie!
Nu aveam cum să mă folosesc nici de razele de soare, nici de steluțele de pe cer, nici de brigadieri ori de spicul de grâu. În mintea mea de copil încercam să descriu băncile, sălile de curs, clădirea, partea de structură, practic. Jale! Cum să umplu toate rândurile de pe foaie? Despre ce să scriu și cum să descriu, de fapt, o școală?
Ceaușescu m-a salvat de data aceasta. L-am preamărit și l-am „iubit”, doar-doar să umplu pagina. Mi-a dat școală, manuale și, dacă mă gândesc nițel, poate chiar și forța de a învăța.
Pe vremea aceea aveai voie să le citești elevilor lucrările în clasă și să-i atenționezi unde au greșit. Nu eram lezați și nici nu ne provoca traume. Astăzi, elevul XY04, dacă are neclarități legate de nota care se va afișa online la ora 21:00, poate depune cerere de contestație în termen de 10 zile.
După ce a citit toate compunerile, care conțineau preamăririle și „iubirile” către Ceaușescu, pentru că nu am fost singura care și-a umplut pagina de lingușeli, a ridicat privirea și a strigat:
— N-a scris nimeni în ce an s-a construit această școală! Să știți și voi! Înainte de ’44!
Abia mult mai târziu am înțeles.
