Mi-am dorit foarte mult să văd Turnurile Genex, tot atât de mult pe cât mi-am dorit și Casa cu Flori. Așa că, în ziua pierdută la Târgul de vechituri din Zemun, ne-am îndreptat către ele, fiind destul de aproape ca distanță.
În ultimii ani, mi-am îndreptat atenția către stilul Brutalism, după ce am descoperit câteva pagini de internet care mi s-au părut interesante. Le-am urmărit constant, iar din când în când apăreau și postări cu clădiri din România. Pagina se numeste Soc Mod ( modernismul socialist). Nu este vorba despre nostalgie pentru vremea răposatului, ci despre o plăcere simplă: aceea de a privi și de a înțelege aceste construcții. Poate tocmai de aceea, Turnurile Genex au ajuns, în mod firesc, pe lista locurilor pe care mi-am dorit să le văd.
Autobuzul te lasă pe bulevard, iar tu trebuie să ajungi la ele traversând cartierul. E o senzație tare plăcută să vezi cum te apropii de ele. Și ce faci când le ai în față? Tragi un ochi și la blocurile de lângă ele:
– Ștefan, blocurile astea seamănă cu cele de la Spitalul Mare din Constanța!
Singura diferență era parterul. Geamuri largi, intrări generoase pe scara blocului, garaje și locuri de parcare așa cum noi nu prea avem parte. Erau și la ei mașini trase pe trotuar, dar lăsate cât să nu încurce accesul trecătorilor. Unul dintre blocuri, cu spațiul interior închis, avea chiar pe mijloc un loc de joacă pentru copii, pe care îl puteai urmări, cumva, direct de la balcon. Copacii de pe alei completau peisajul și, surprinzător, în fața unor blocuri erau amenajate pergole și câte o statuie.
N-am mai avut de mult fluturi în stomac, așa cum am avut înaintând spre aceste turnuri. La un moment dat, m-am îndepărtat chiar și de Ștefan, ca să-mi pot trăi emoția pe cont propriu și să o savurez în liniște.
Prima impresie nu a fost cea a unei clădiri reci, deși acesta este, în general, verdictul dat acestui stil. Evident, nu este prima dată când văd turnuri. Însă greutatea lor, forma betonului și legătura dintre ele mi s-au părut spectaculoase. Știu că stilul este contestat și că, pentru foarte mulți, nu este considerat frumos. Betonul nu este iubit, însă, pentru mine, aceste turnuri sunt fabuloase și imposibil de ignorat.
Blocurile din fosta Iugoslavie sunt mult, mult mai înalte decât cele construite la noi, majoritatea având 8–10 etaje. Am o prietenă care locuiește într-un turn din București, la etajul 15 din 20, cu portar la intrare. N-aș putea trăi la o asemenea înălțime.
Turnurile Genex, așa cum sunt cunoscute astăzi, se mai numesc și Poarta de Vest a Belgradului. Ansamblul este amplasat la intrarea vestică a orașului, dinspre aeroport, fiind gândit ca o poartă simbolică a Belgradului. Numele „Genex” vine de la compania iugoslavă care a comandat construcția complexului.
Primul turn este format din 30 de etaje și 84 de apartamente. Cel aflat mai aproape de autostradă a fost proiectat în scopuri de afaceri și are 39 de etaje, acum fiind abandonat, gol și acoperit cu bannere publicitare uriașe.
Turnurile sunt conectate la nivelurile superioare printr-un pasaj. Poarta de Vest a Belgradului are aproximativ 135 de metri înălțime, ceea ce o face a doua cea mai înaltă clădire a capitalei sârbe.
Pe cât sunt de spectaculoase, pe atât de sfărâmicios este tot în jurul lor. La ei, ca la noi. Mizerie și delăsare, chiar aici, în punctul zero, la turnuri. La parter este un bar din stilul aniilor ’80, dar și o fostă pizzerie ori un club. Filmările nu sunt prea bune, pentru că eram atentă la ce este în jurul meu și abia când am ajuns acasă am văzut că am mișcat prea rapid telefonul și n-am reușit să-l țin cum trebuie.
În fața turnurilor este o zonă deschisă, pavată cu cărămidă roșie, unde sunt bănci și unde se adună tinerii pasionați de acest stil arhitectural. În prezent, vegetația crește printre dalele crăpate. O mică arenă, pentru copii ori artiști la început de drum, este deteriorată, iar apa verzuie îți dă impresia, dacă nu te-ai uita în sus, că te-ai afla într-un loc părăsit. Acum este un loc instagramabil, de fotografiat, pentru tineri.
Arhitectul turnurilor a fost Mihajlo Mitrović. Acesta i-ar fi comandat, în 1979, artistului Lazar Vujaklija câteva picturi murale, care au supraviețuit și se văd și astăzi foarte frumos. Chiar am stat să le fotografiez pe fiecare în parte, pentru că mi-au plăcut mult și nu se știe când apare un deștept și le strică cu graffiti. La parter există, de asemenea, un panou decorativ semnat de cei doi.
În vârful Turnurilor la o înălțime de aproximativ 135–140 de metri, a funcționat sporadic un restaurant până la sfârșitul anilor ’90. Acesta, deși a fost proiectat să realizeze o rotație de 360 de grade, nu a funcționat niciodată, din cauza unor defecte tehnice apărute încă din timpul construcției. În prezent, accesul publicului în zona restaurantului este interzis. Noi l-am văzut în interior doar pe YouTube.
După ce am petrecut minute bune evaluând exteriorul, am hotărât să pândim un locatar când iese din scara blocului, ca să vedem și interiorul. Nu știu când m-am trezit în lift, cu Ștefan apăsând pe butonul etajului 30. În secunda aceea mi-am amintit că am rău de înălțime. Practic, mi-am indus singură starea de rău.
Liftul a ajuns rapid, însă pentru mine totul s-a desfășurat cu greu, iar mii de gânduri și simțuri mi s-au activat. Nu știu să-mi descriu stările. Ai crede că sunt un copil care se prostește și se alintă. Am reușit să fac un pas să ies din lift, însă piciorul stâng mi s-a blocat. Plânsul era un răgnet, fără lacrimi în prima fază, doar o figură semiparalizată de frică. Nici cu mâinile nu știi ce să faci în astfel de momente, decât să te agăți de ceva. Acel ceva, pentru mine, a fost o jachetă textilă, pe care tocmai și-o achiziționase Ștefan de la o vânzătoare în vârstă și cu multă limbăriță.
– Anca, încetează, dă-mi drumul la jachetă, că mi-o rupi!
Ștefan repeta obsesiv cu jacheta în timp ce eu aveam fel de fel de trăiri interne, simțite atât de intens. Parcă aș fi fost la limita de a mă arunca de pe un bloc. Partea proastă a fost că, la primul pas și singurul, pe care am reușit să-l fac la ieșirea din lift, n-am putut să mă așez în superbul fotoliu din catifea verde, stilul anilor ’60, deși îl aveam chiar în față. În stânga vedeam podul care leagă cele două turnuri și panorama deschisă asupra întregului Belgrad. Le vedeam pe toate, dar nu puteam merge mai departe.
Îl auzeam printre lacrimi pe Ștefan:
– Anca, deschide ochii, de ce îi ții închiși? Respiră! Nu știi că nu se întâmplă nimic?!
Cu greu a reușit să se desprindă de mine ca să cheme liftul la noi. Doar că, atunci când a ajuns, acela din stânga era de două persoane și n-am putut păși. Iar circ, iar ochi închiși, iar frică, până să cheme liftul mai mare din dreapta. Deja înfășcasem mâneca jachetei și puțin din piciorul lui, practic îl blocam și pe el să se miște. Când a ajuns al doilea lift, m-a aruncat și m-a împins în el. Sentimentul a fost că am căzut pe casa scării. Nu știu când s-au închis ușile și am ajuns la parter.
– Trebuia să te filmez și să te pun pe net! Să te vadă toată lumea în ce hal ai facut!
Prinsesem curaj. Eram pe pământ, criza trecuse și aroganța mi-a apărut pe buze.
– Ce, n-ai făcut-o?
M-a scos afară din bloc și s-a întors să facă filmarea.
Platoul din fața turnurilor se umpluse de tineri. Stăteam și eu cu o țigară și îi priveam cum sunt îmbrăcați. Parcă fugiseră dintr-un album foto de familie, alb-negru. Fetele, cu codițe, ciorăpei albi, transparenți, fuste scurte, pliate și machiaj din anii ’80. Parcă toți turiștii erau de acolo. Băieții arătau a bărbați: cu mustață, pantaloni scurți mulați, șosete albe, trase până la jumătatea tibiei, și „adidași de la Moto-Velo”.
– Can I have a cigarette?
I-am dat trei, simțindu-mă ca-n Vama Veche. Parcă eram o tanti la disco, care și-a pierdut șirul anilor și e mustăcită pe la spate. Cred că eram cel mai în vârstă personaj de acolo.
Când s-a întors, Ștefan, am intrat și în singurul bar care există acolo. Barul se numește Cacafe, iar interiorul acestuia se potrivește perfect vremurilor în care au fost construite turnurile. Decorul este foarte simplu: masă galbenă, apă turnată din sticlă transparentă, o plantă sau, mai degrabă, o buruiană pusă într-un pahar. Te așezi, bei ceva și ai impresia că timpul a stat în loc. Parcă așteptam să intre Madonna ori George Michael.
Masa din fața noastră este diferită, din metal, rece la atingere. Florile sunt puse într-un bidon de aluminiu, părând a fi unul în care se transporta laptele. Aceleași sticle simple cu apă și pahare întoarse cu gura în jos, așa cum găseai odată la restaurant. Aici nu vine chelnerul să ți le întoarcă. Scaunele sunt din lemn, înguste, rigide, să nu-ți pierzi vremea prea mult pe ele. Țevile sunt la vedere pe perete. Pe altele, mai subțiri, sunt legate păpuși și flori cusute manual. De tavan atârnă un bec îmbrăcat într-o inimă realizată din resturi de fire și materiale colorate. Totul îmi era familiar, simplu; la prima vedere, practic nimic să te impresioneze, însă totul era realizat până la cel mai mic detaliu, ca să-ți rămână în minte.
Înăuntru nu e agitație. Un cărucior metalic, despre care nu știi dacă e de spital ori de cantină, tăvi și zahăr. Oamenii vorbesc între ei, fără telefoane. Privesc în jur și pare-se că le place ce văd. Le urmăresc gesturile. Îi simt încântați. În ton cu timpurile este doar aparatul de făcut cafea.
Dacă Madonna nu a intrat pe ușă, a venit C.C.Catch după mine, în toaletă. O să râdeți și voi cu mine. E prima toaletă în care am stat cinci minute doar ca să ascult muzica ce pornea în momentul în care deschideai ușa și să admir, și aici, designul.
În mod clar, Turnurile Genex rămân simboluri ale dezvoltării capitalei socialiste de atunci, iar tinerii care n-au trăit acele vremuri sunt din ce în ce mai atrași de arhitectura brutalistă. Rămâi, după ce pleci, cu sentimente amestecate: de respingere a ideii de comunism, dar și cu o nostalgie a vremurilor trecute. Să nu ne îmbătăm cu apă rece, pentru că Madonna n-ar fi locuit într-un asemenea bloc, dar sigur a fost prezentă, în casetofoanele, din aceste apartamente. Iar dacă vrei să experimentezi la maximum, poți găsi chiar și apartamente în regim Airbnb sau Booking.
Din rigiditatea betonului, din ambițiile eșuate ale unor conducători, din această locație atractivă și la modă, realitatea te surprinde:
– Ai văzut-o, Anca?
– Pe bune? Și m-a bufnit râsul…
O bătrânică tocmai ieșea din scara blocului, cu trollerul roșu pentru cumpărături.
– Birjar, la Lidl, te rog!
