Călătorie în Odorheiul Secuiesc – îmbrătisarea din cimitir

-Dacă, ceri o pâine în Odorheiul Secuiesc se fac că nu înţeleg! „Ighen- ighen, nem tu dom”

-Nu te servesc cu nimic, pentru eşti român!

-Ardealu-i Românesc! Nu le dăm noi pământul!

-În România mea să vorbească româneşte!

-Să înveţe limba română!

Aşa începe pleiada porcească, a tuturor celor ce nu au ieşit din curte. Habarnisti radicali ce n-au călcat în viaţa lor în Transilvania, nu doar în Odorhei. Douăzeci şi ceva de ani mi-am consumat inutil explicându-le unora, că n-au stat de vorbă cu secuii să le asculte şi varianta lor, vorbind din auzite.

Anul acesta m-am întors în Secuime, după cum am spus mai sus…după 24 de ani. Mulţi! Au trecut într-o secundă, parcă a fost ieri. A fost un fel de recunoştinţă şi mulţumire această călătorie. N-am să scriu motivul exact, dar pentru cunoscători este mai mult decât vizibil.

Am să încep o serie de povestiri în aceste săptămâni despre acest ţinut. Unele obiective le-am bifat după Ghidul Turistic al oraşului, pe care-l găseşti distribuit chiar în centru şi se numeşte : Pe drum. Alte informaţii le-am obţinut on line şi am avut şi o hartă a tuturor obiectivelor, foarte utilă.

În ultima zi, am urcat dealul să vizităm Biserica Catolică „ Sf Nicolae”. Lângă biserică este Casa Parohială, câteva birouri sau o casă de ajutor a persoanelor cu handicap…nu ştiu exact.

După ce ne-am scos tutunul din plămânii îmbâcsiţi, datorită scărilor ce le-am urcat, ne opreşte un domn în căruciorul cu rotile.

-De unde sunteţi?

M-am uitat la Ştefan întrebătoare.

-Suntem prea închişi la culoare pentru zona asta sau cum şi-a dat seama că nu suntem de aici?

Schimbăm două vorbe cu el după ce ne-a scanat din cap până-n picioare, apoi ne zice într-o romană stricată:

-Mergi acolo în clădirea aia şi spune-le să-mi deschidă poarta!

M-am executat mecanic, fără drept de apel. Am intrat sceptica în clădire, punându-mi întrebări în gând: pe cine găsesc, unde şi cum să le zic?

-Bună ziua!

-Bună ziua!

-A zis un domn, în căruţ cu rotile, să-i deschideţi poarta!

-Ce domn?

-E un domn, jos!

-Mulţumim, mulţumim!

Am plecat zâmbăreaţă, gândindu-ma că, na! Am fost înţeleasă şi de data asta. Se vedea clar că vorbesc cu accent, dar…ne-am înţeles? Ne-am înţeles!

Biserica romano-catolică era deschisă. Am reuşit să fac două fotografii până să vină un grup mare de turişti unguri. Edificiul religios a fost construit în secolul XIV, fiind distrus în timpul năvălirii tătarilor din anul 1661. Actuala biserică s-a construit între anii 1787- 1793. În spatele bisericii nu aveam cum rata şi cimitirul, pentru că se vedeau de departe câteva pietre funerare vechi, interesante.

L-am cărat pe Ştefan în atât de multe cimitire în concediile noastre încât, de data asta a fost categoric:

-Dacă mă mai alergi aşa şi dacă ceri să te duc prin toate cimitirele şi toate comunele uitate de lume, jur că, următorul concediu este la all inclusive.

Mi-a atras atenţia un monument funerar din lemn sculptat. N-am ştiut la faţa locului ce poate reprezenta, ci ne-am documentat ulterior. Făcând o comparaţie am realizat că, aceste simboluri apar şi pe porţile tradiţionale secuieşti: crucea, rombul şi rozeta solară. M-am apropiat de acest monument funerar, cu mai multe nume pe el, unde era trecut anul naşterii şi anul morţii. Doar unul din aceştia scăpase. Mi-am pus întrebarea : Cine or fi?

Norocul ne-a surâs când pe alee, se îndrepta o doamnă blondă, elegantă, suplă, cu ochelari de soare şi o sticlă de apă goală, în mână. Semăna cu mătuşi-mea, Rodica.

-Vorbiţi româneşte?

-Da!

Chiar dacă, româna ei era stângace a reuşit să ne elucideze ce este cu acel monument la care ne-am oprit. Ne-a spus că era ridicat în cinstea unei generaţii de elevi, care a terminat Colegiul Catolic, arătându-ne în dreapta şi clădirea. A rămas surprinsă că venim din Constanţa, iar curiozitatea ei legată de călătoria noastră, în acest ţinut, s-a transformat rapid într-un reciproc dialog sincer.

I-am spus motivul, pentru care suntem în Odorhei: vrem să cunoaştem din cultura secuilor, să vadem cum trăiesc, că ne place mâncarea ungurească şi că vrem să demontăm toate miturile legate de prezenţa romanilor în această zonă.

În momentul următor m-a îmbrăţişat, gestul ei venind pe neaşteptate. În astfel de clipe rămâi fără cuvinte şi-ti dai seama câtă îndoctrinare există în ambele tabere. Gesturile acestea simple ne arăta cum să ne privim unii pe alţii cu respect. Mi-a recunoscut că şi în rândul maghiarilor există oameni radicali, vocali, exact ca şi la noi. Partea politică a intervenit foarte mult în prăpastia creeată între unguri şi romani.

Am rămas profund impresionată de îmbrăţişare şi de acest dialog ad-hoc. Nu ai ocazia să te întâlneşti prea des cu astfel de cazuri, ziua, în amiaza-mare, într-un cimitir, de aceea nu mi-am permis să trec impasibilă faţă de întâmplare, oferind recunoştinţa, în stilul meu, prin această povestire. Dincolo de cultură sau de limbă, trăim cu toţii în această ţară. În acest pământ sunt îngropaţi şi străbunii mei şi ai ei. Drumul în Secuime, pentru noi, nu a fost doar despre mâncare, peisaje ori muzee ci şi despre oameni, poveşti şi interacţiunea cu ei.

Încă zace frumuseţe în oameni.

Să o primim!