Patiseria Orizont de la Cireșica

Constanța, ca mai toate orașele țării, înainte ca internetul să ia avânt, era un oraș foarte animat, în special vara. Țin minte troleibuzele cu burduf, de zici că la „prima” se dezmembrau, că puțeau a zeamă de pește de ți se întorcea stomacul pe dos. Stăteam striviți ca niște sardine, cu nasul în bluză, pentru că mirosurile se amestecau. Iarnă, vară, toți ne încălecam, iar mirosul hainelor ținute cu FA albastru în dulap nici nu se mai simțea. Deși, numeric suntem mai mulți acum, ne ascundem prin case ori mașini și ne salutăm pe rețelele de socializare. Atunci uram alergătura, ghionturile, cozile. Oriunde era o coadă, te așezai și apoi aflai pentru ce aștepți. La brânză sau ouă nu aveai nici o șansă. Eram odată în spate, la alimentara de pe strada Unirii, când am văzut cum a zburat un cofrag de ouă. Țipete, îmbrânceli, leșin… Toate le vedeai la „rând”.

Cozi erau și la covrigi! Da, da! Pâinea aceea coaptă cu gaură în mijloc, plină de sare grunjoasă ori mac. Știm de covrigii nemțești, buzoieni, brașoveni, muntenești, turcești… covrigi – covrigi.

Covrigăriile din București sunt descrise amănunțit în multe scrieri de început de secol XX. Cel ce a făcut din mâncarea românească o artă, fără a face plating, a fost Radu Anton Roman, un scriitor aidoma lui Creangă, unde fiecare îmbucătură, era un eveniment, o rugă, o poveste. El zice despre covrig:

„Se va scrie într-o zi, cu siguranță, despre metafizica neantului găurii de covrig, în măsura în care cineva va ignora puterea discretă, dar absolută, a covrigului însuși.”

Unde voiam să ajung defapt și unde am ajuns. Am ajuns la Cireșica, în Constanța, la cap de linie de „troleu”. De data asta cu mașina. Aici se află singura patiserie-cofetărie, care a rămas la fel, punctând două aspecte: a exteriorului și a produselor.

Aspectul exterior a suferit schimbări în anii ’90, asemenea hotelului Perla. Bogăția, prosperitatea și modernismul acelor ani, se reflecta în nevoia proprietarilor de a-și lipi gresie ori faianță, pe exteriorul clădirilor. Nu erai în trend altfel.

Când recomandăm ori le amintim cunoștințelor despre patiserie, un punct de reper îl repezinta chiar această gresie:

-Acolo, la scări, unde e gresie! și toți își amintesc.

Când vreau ceva bun ori primesc surprize dulci, întodeauna sunt de acolo.

-Ce am luat eu pentru fata mea? Ceva bun, dulce, ce iți place mult.

-Ruloooooouuuri!

Așadar am plecat pentru rulouri și plăcintă cu brânză. În prima fază am adaugat și două eclere: unul cu ciocolată, altul simplu. Și când stam noi pe terasă, să le înghițim, lingându-ne degetele, de spumă cu lămâie, chiar îi spuneam lui Ștefan:

-Măi, tot cele mai bune. Nu ai să vezi altele. Dacă, ai știi că am păstrat toate fotografiile cu această patiserie în telefon, de acum 3-4 ani, tot încercând să scriu ceva despre ea.

Tot atunci am căutat pe Google să văd, dacă a scris vreun constănțean ceva, orice. Căutarea a fost dezamăgitoare.

Cum zahărul declansează în creier eliberarea de dopamină, asociată cu plăcerea, am continuat să tot fac drumuri în interiorul patiseriei. A urmat o negresă, o pricomigdală, și o preambalată. Ei bine, dacă tot ne-am porcit, râzând de noi, dar cu un sentiment, să recunoaștem, de vină, ne-am gândit să nu așteptăm până la Crăciun cozonacul, ci să îi facem o probă. Pentru că seara urma să mergem în vizită la niște prieteni, am luat și un mic platou de fursecuri… de poftă!

Nu se poate vorbi despre această patiserie, fără a descrie puțin produsele: rulourile au aluatul fraged, elastic, ușor prăjit, făra a se face fărămiță, ca la altele. Crema e aceeași… Cu aromă de lămâie. Se mânâncă cu mâna iar degetele, inevitabil, se trec discret prin gură. Dacă le servești acasă, nu scapă nici hârtia.

Eclerele, la prima vedere sunt micuțe, însă iți amintești imediat că ești într-o patiserie veche iar prăjiturile nu au dimensiuni americane așa cum ne-am învățat în ultimii ani. Cel simplu este preferatul meu, cel cu cacao a lui Ștefan.

Negresa, este de două feluri: una în straturi, cu cremă de ciocolată nu foarte dulce, cealaltă fiind asemănătoare cu cea de casă. Le-am testat cu altă ocazie, negresa fiind singura prăjitură pe care știu să o fac și eu.

Preambalatele… minunea copilăriei celor născuți în anii ’70-80′, cu cremă greoaie de margarină… ce nu ne făcea nici grași, nici dependenți de dulciuri. Este mai gustoasă decât oricare prăjitură „sănătoasă”. Te face să aduni și firimiturile din folie.

Pricomigdala, nu întra în categoria de preferate, în copilărie. A intrat încet, timid, îndrăgind-o și apreciind-o în timp. Parcă amărăciunea originală de migdale, nu mai este prezentă, gândindu-mă că rețeta s-a adaptat la nevoile și gusturile clienților. Pentru noi, copiii anilor ’80, era macaronsul fără culoare. Uneori mai prindeai și câte o coajă de nucă. Acum se bate pe „podium” cu ruloul.

Cremșnit sau cremeș, prăjitura cu origine nemțească-austriacă, nu poate fi omis. Nu este printre preferatele mele, deoarece crema conține o aromă puternică, înțepătoare, pe care nu o deslușesc. În schimb, prefer aceeași prăjitură la pungă cu denumirea de Napoleon, așa cum se găsește și în Republica Modova.

Cozonacul a fost încercat și devorat de cum am ajuns acasă, moment în care ni s-a aplecat la amândoi de atâta lăcomie. Cu siguranță Ștefan va sta la coadă de sărbători, pentru el. Costă doar 40 de lei are nucă, cacao și rahat, având gust de cozonac, nu de „corn magic”, așa cum au majoritatea produselor de pe piață.

Ce nu am cumpărat, dar sunt acolo de când mă știu… alune vrac. Alune în sare, prăjite la fața locului.

Tu ai mai întâlnit aceste produse în patiserii?

Cel mai bine mergeți acolo, să cumpărați și să testați. Prețurile sunt la jumătate față de alte patiserii. Un avantaj, pentru tine cumpărătorule, este că totul se coace la vedere.

Am cerut să facem fotografii. Norocul a dat peste noi, când l-am întîâlnit pe băiatul propietarulu, care a binevoit să ne povestească câteva detalii despre patiserie, refuzând fiind la muncă, să apară în filmare.

-Patiseria s-a înființat în toamna lui ’78, șeful de unitate a acesteia fiind un domn Olteanu. În primăvara lui ’79, acesta a decedat și de atunci a intrat „tata”. Rețetele sunt din acei ani, nefolosindu-se aditivi, prafuri sau „găleți”, așa cum le denumesc cei din această breaslă. Anul acesta ultima persoană, care lucrează de la începuturi, iese la pensie în octombrie.

Nici nu și-a terminat bine fraza, că o doamnă cu ochelari, părul prins în coadă și geantă cu bretea scurtă, a trecut prin fața noastră, luandu-și la revedere de la colege, terminându-și tura.

-Ea este doamna!!!

Oamenii ies la pensie, generațiile se schimbă, produsele în schimb sunt savurate și de generația tânără.

-Lumea cere noutăți, dar nu prea știm să le facem… și nici nu vrem!

Am întors capul arătându-i că am văzut produse noi, într-o vitrină separată, dar cât am stat de vorbă, acestea nu s-au mișcat, deși clienții s-au perindat pe rând prin fața vitrinelor.

-Oamenii ne cer produse cu carne, noi producând la momentul de față, plăcintă cu brânză, ciuperci, mere și dovleac. Personal nu văd carnea în patiserii. Nu știi proveniența ei și este numele nostru pus în produs. Ne mai cer bragă. Nu mai există „bragă” din acea perioadă. Există un producător în Galați, dar nu se apropie de adevăr.

-Am citit că la Orșova există un turc, de pe Ada Kale, care face bragă și unul în Râmnicu Vâlcea. Sunt printre punctele ce le avem în calcul, în viitoarele drumuri. Am băut în Turcia, fiind mai lăptoasă și foarte dulce pentru gustul meu. Deasemenea, am găsit o „bragă” carbogazoasă la magazinul Berezka, din piața Griviței, despre care am și scris.

Braga de care îmi amintesc eu, era cu gust de „colivă”, lichidă, fin acrișoară, ușor înecăcioasă. Nu imi plăcea, dar acum o tot caut poate – poate, găsesc acel gust autentic. Nici eu nu știu de ce îl caut.

-Cozile erau așa mari, pentru că existau doar 4-5 unități în tot orașul, Nu se mai fac nici acei covrigi clasici, pentru care se stătea la coadă, deoarece nu sunt sustenabili. Gustul lor era dat de cuptoarele unde se coceau. Avem și noi un cuptor vechi în spate, dar nu îl mai folosim.

Cu aceste cuvinte mi-am dat seama, ca nu am mai găsit așa covrigi. Când or fi trecut anii?

-Doamnă, erau ieftini! Mâncai doi covrigi, beai o bragă și-ți umflai stomacul.

-Nu știu dacă oamenii mâncau covrigi pentru maț, plăcere ori pentru că atunci nu se găsea mai nimic.

-Acum avem o mare problemă… Ne acoperă congelatele.

-Noi mâncăm rar așa ceva. De la unele ne doare stomacul.

-Doare, nu doare… pe noi ne sufocă.

-Tatăl dumneavoastră mai vine aici?

-Da, tata încă mai vine, are 72 de ani. În generația lui, au fost niște oameni deosebiți. De atâta muncă, nopți nedormite, s-au cam dus. Nu au muncit ușor. Când se lua curentul, trebuia să lucreze 2-3 ore, se opreau, revenind apoi la muncă. Toate astea și-au spus apoi cuvântul. Să șiți că, pe tata nu prea mi-l amintesc, decât după anii ’90.

-Știu, am și eu același exemplu acasă.

-Dacă nu ai din spate puțin ajutor financiar, sunt momente când piața te îngenuchiază.

-Cum vă numiți dumneavoastra?

-Brânzei Andrei și pe tata Brânzei Petrache…Petre, mai simplu!

Această patiserie, nu este doar un loc unde găsești produse proaspete și gustoase. Găsești copilărie, tinerețe, amintiri. Este o bucată din Constanța, aș putea spune, chiar veche.

Într-o lume a aromelor necunoscute, a fructelor exotice, a prajiturilor raw-vegane ori unsuroase, această patiserie trebuie să reziste.

-Nu știu de ce toată lumea ne zice „să rezistăm” ? Nu este ușor deloc. Îmi pun niște gânduri negre…

-Aici găsesc fărâma de „acasă”, din vechea bucătărie și din ei.

Așa cum noi suntem demodați, nu vrem să renunțăm la scris, chiar dacă filmulețe de 30 de secunde ne iau fața.. la fel această patiserie se încăpățânează să reziste, în ciudat tuturor noutăților și obstacolelor.

Totul este prea bun, prea ca la Constanța. Mergeți oameni și susțineții, cât nu e prea târziu. Într-o lume grăbită, ea rămâne un colț de autenticitate, unde trecutul și prezentul, se întâlnesc la aceași masă.