Este luni! Săptămâna m-a luat pe sus direct de la intrare. N-am apucat bine să-mi las geanta la birou, că treaba era deja peste mine.
În toată această agitație, gândul îmi fuge înapoi. Aș fi dat orice pentru două ore de liniște, două ore de pauză în care doar să stau și să-mi rumeg, în tihnă, impresiile de cu o seară înainte.
Locația: Murfatlar!
Urmată de: o masă lungă cu invitați, vie, struguri, Emil Tatu alături sufletește de marele Radu Anton Roman, un somelier glumeț, cerceii roșii ai unei prezențe vesele, o mâncare gustoasă cu aromă intensă de mentă, pește, un apus roșiatic ce se alinta în fața telefonului, deserturi necunoscute generației noastre, limbi dezlegate, chipuri relaxate și frunți descrețite, toate acestea prinse într-o armonie perfectă cu vântul, de data asta blând, al Dobrogei.
Tot ce-a copt vara!
Așa s-a numit cea de-a zecea ediție a evenimentului, singura la care am participat noi, Anca și Ștefan. Organizată impecabil de Emil Tatu, întâlnirea a prins viață într-o locație perfectă, mai exact, în vie la Murfatlar, într-o zi norocoasă de toamnă, la doar o zi distanță de momentul în care luna plină își făcuse apariția spectaculoasă pe cer.
O masă lungă și scaune apropiate, cât să se lege ușor conversațiile, fix ca la vechile nunți la care n-am participat niciodată, dar pe care le-am văzut în vechile fotografii de familie, asigurau decorul. Strugurii, prunele, nucile, perele și merele aruncate pe o impecabilă față de masă albă ne-au asigurat gustarea tomnatică înainte de marea paradă a gusturilor dobrogene.
Festinul a început cu pâine! Da, pâine coaptă cu ceapă și ardei, ruptă cu mâna de fiecare mesean în parte și dată la următorul pentru aceeași operațiune. Pe sunetul acesta ar fi fost invidios orice creator de ASMR.
M-am orientat rapid, făcând în așa fel încât să-mi revină o bucată zdravănă de coajă crocantă. Am întins pe ea acel untuț aromat, îmbrăcat festiv în mirodenii și legume special pentru acest eveniment. Din unirea celor două, pe papilele mele gustative s-a născut instantaneu gustul exploziv al unei zacuști țărănești.
Dacă untuțul și pâinea doar s-au jucat cu imaginația noastră, pretinzând că sunt altceva, iată că al doilea fel servit și-a făcut apariția pe farfuria noastră. O zacuscă tradițională de vinete și ardei, peste care s-a așezat un strat generos de somn la scândură.
Aranjamentul din farfurie arăta exact ca un tortuleț în straturi: baza din pâinică, mijlocul din zacuscă aromată și bucățele de pește deasupra.
A fost un preparat atât de reușit, încât mi-e clar că rețeta va fi împrumutată și reinterpretată acasă, adaptată cu produse din comerț, gata să-mi surprindă viitorii musafiri.
Al treilea fel de mâncare servit a ținut linia. Dacă-i Dobrogea, să fie pește: malasolcă de margine de baltă!
Sarmuzac lipovenesc , sau, pe înțelesul tuturor, usturoi zdrobit cu maioneză. Noi am primit, de fapt, un sarmuzac regesc: usturoiul a fost atât de discret, încât părea mai degrabă un musafir timid, venit la petrecere, care a salutat politicos din prag și apoi s-a așezat undeva în spate, să nu deranjeze. Fin și catifelat, ascuns într-un sos alb în care usturoiul pare să fi primit rol secundar, deși, în mod normal, ar trebui să fie cap de afiș.
Malasolca este o mâncare de iarnă și motiv de fudulie, după spusele lui Radu Anton Roman.
Dacă malasolca tradițională este un pește uscat și sărat, consumat în special de ucrainenii din Letea, noi am avut parte aici de o reinterpretare: un șalău uscat la foc, servit cu cercei de struguri.
Malasolca ca malasolca, dar când a intrat în scenă sarmaua, s-a terminat povestea. Doar că sarmaua asta nu prea era ce știam. Varza tocată a fost trasă prin foc, carnea de berbecuț mărunțită la satâr, îmbrobodită cu mentă și învârtită în varză, apoi pusă să joace la foc pentru a ne face pe noi să exclamăm: „Allah, ce bună e!”
Un asemenea ospăț nu se termină niciodată doar cu două preparate.
Iar ca să departajăm gusturile și să lăsăm curcubeul să apară pe cerul gurii după fiecare preparat, am „spălat” totul cu vin. Vin spumant sau mai puțin, vin alb, vin roze, vin roșu… vin și iarăși vin! Și au tot venit.
Iar dacă nu ai un somelier glumeț în jur, e rost să-ți împrumuți unul! Câtă seriozitate să îndure și masa noastră, mai ales că suntem doar consumatori de ocazie? Dar și când o facem, măcar să fim siguri de noi…
La un roze, ne-a promis discuții ca între fete. Însă, cum paharele se goleau, iar el și diversele soiuri de vin tot treceau pe la scaunul meu, n-am rezistat și l-am contrazis: „Bag de seamă că ați încurcat discuțiile sau vinul! Mi-ați zis de fete, dar văd că merge de minune și la povești cu bărbați!”
Alternanța asta între seriozitatea mâncării și ghidușiile vinului a făcut ca relaxarea să fie… deplină.
Pentru Actul IV, am avut de servit ciorba de burechițe la jar, o ciorbă uitată a Dobrogei.
Dacă ai crede că burechițele pot fi ciuperci, așa cum am crezut și noi… iată că te înșeli!
Însă, în Dobrogea, surpriză… Termenul vine din bucătăria tătărească (burek) și desemnează acei colțunași fini din aluat, umpluți cu carne. Doar că acești colțunași nu aveau să fie simpli, ca prin Moldova sau Polonia. Ei și-au cerut dreptul la oleacă de jar.
Vântul aspru al Dobrogei, în afară de faptul că ne-a deranjat părul, a suflat și-n castron, iar fierbințeala ciorbei s-a dus, nereușind să topească smântâna cu ierburi. Însă concluzia era trasă: minunată această ciorbă! Cu burțile pline, abia am reușit să mănânc o burechiță și, cu inima frântă, am dat înapoi castronul aproape plin.
Când a venit vorba de Actul V, am fost nevoită să zic „pas”. Am gustat doar subtil, ca o vrăbiuță… iar restul vorbelor de duh le știți deja.
La Actul V a trebuit să înfruntăm tocana de berbecuț la ceaun, „un gulaș ce a trecut Dunărea și vorbește pe limbile noastre”, după cum l-a descris Emil Tatu.
Fiindcă în casa noastră carnea de vită, miel și preparatele turcești sunt la ele acasă, de data asta l-am lăsat pe Ștefan să fie criticul de serviciu. Pentru gustul meu, însă, sosul abundent de roșii a înecat și a absorbit complet aroma vitei. Semn că nu întotdeauna ce e din belșug este și eficient! Până la urmă, dacă n-am fi găsit ceva de comentat, ar fi fost mult prea seacă și postarea, și prezența noastră acolo.
Dar stați, că n-am băut doar vin! Cumva, în toată amețeala aceea de gusturi dobrogene, a intrat în scenă și vermutul. Și uite așa, am aflat că, dacă vermutul e „domnul” rafinat de la oraș, noi avem în bătătura noastră o rudă la fel de mândră: vinul pelin. Ambele joacă în aceeași ligă a gustului amărui.
Mi-a plăcut foarte mult sticluța de prezentare, motiv pentru care am hotărât să o iau acasă ca sursă de inspirație.
După amăruiul vermut, glumețul somelier, care se lipise definitiv de colțul nostru de masă, văzându-ne zâmbetele din ce în ce mai largi, ne-a surprins spre final cu un must. Doar nu se putea să petrecem toamna în vie fără licoarea sezonului! Când am gustat, am jurat că nu-i must, ci mai degrabă un compot fin, atât era de parfumat și de limpede. Ca să ne convingă de autenticitatea lui, somelierul ne-a adus un buchet de struguri răcoriți pe pat de gheață. Nu erau ei cei mai parfumați, dar erau atât de proaspeți și crocanți, încât efectiv trosneau în dinți când îi zdrobeai. I-am spus pe loc că asta e cea mai bună gustare de noapte când ți se face dor de frigider, iar toată masa m-a aprobat.
Ca predesert, am avut muhalebiu de must. Pentru asta a trebuit să verific iar dicționarul și să trag un ochi prin cărțile preaiubitului Radu Anton Roman.
„Dulce levantino-fanariot”, îl descrie el în paginile sale. Însă în farfuria noastră a aterizat ceva ce ne-a depășit complet așteptările, o reinterpretare mult mai reușită decât clasica budincă de must. Am primit doar un strop fin de muhalebiu așezat pe un pat de nucă proaspăt prăjită, completat de o a doua textură de nucă, tăvălită în zahăr ars cât să dea naștere unui cranț minunat. O combinație pur și simplu perfectă cu budinca de must. Un desert excelent, care m-a dat cu totul pe spate!
Actul final a fost „Praji”! Praji în foietaj caramelizat, cremă diplomat, struguri și, ce am reținut exact, piper lung! Oare cum arată piperul lung? Spectacolul din spatele ei a fost reușit, mai ales când al doilea strat de foietaj s-a făcut în mii de bucăți aruncate peste primul, stabil și crocant. Prăjitura a fost bună, însă muhalebiul pe pat de cranț m-a cucerit definitiv!
Seara s-a încheiat la lumina lumânărilor, care s-au încăpățânat în prima fază să se aprindă. Cerul roșiatic de la apus a complotat și el pentru tabloul final, care a fost pur și simplu perfect.
Ah, era să uit esențialul!
3AM se numește licoarea supremă, cea care a depășit de departe și zburdalnicul spumant, și vermutul elegant, și rozeul prietenos. Mai bine decât vinul 3AM pur și simplu nu se poate!
Aș mai căuta câteva epitete să-l definească, pentru ca mulțumirea și recomandarea mea să fie convingătoare!
Un mare „mulțumesc” organizatorilor și tuturor oamenilor din spate care au contribuit la crearea acestei zile deosebite!
