În cartierul Tomis II din Constanța, la doar câțiva pași de fosta Piață a Chiliei, se înalță o biserică pe lângă care mulți trecem zilnic, fără să-i cunoaștem cu adevărat trecutul. Începută în 1915, a supraviețuit Primului Război Mondial, a fost transformată în grajd în timpul ocupației străine, pentru ca mai târziu pereții ei să prindă viață sub penelul unuia dintre cei mai mari artiști români: Nicolae Tonitza.
Este vorba despre Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, situată pe strada Nicolae Iorga nr. 12. Dincolo de fațada sa imaculată, de arcadele elegante de inspirație brâncovenească și de turlele care domină orizontul cartierului, acest lăcaș de cult ascunde o istorie zbuciumată de peste un secol, împletită strâns cu destinul orașului.
O biserică pentru un oraș în plină expansiune
La începutul secolului al XX-lea, Constanța creștea într-un ritm accelerat. Populația se înmulțea, iar cele două mari lăcașuri de cult ortodoxe din acea perioadă — Catedrala „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” și Biserica „Adormirea Maicii Domnului” — deveniseră neîncăpătoare.
În zona nordică a orașului, cunoscută pe atunci drept „Cartierul Românesc” (viitorul Tomis II), nevoia unei biserici noi devenise urgentă. Inițiativa i-a aparținut preotului Nicolae Paveliu, care a găsit un sprijin puternic în primarul de atunci al Constanței, Virgil Andronescu. Primăria și-a asumat finanțarea lucrărilor, iar pe 13 septembrie 1915 a fost pusă piatra de temelie, într-o ceremonie oficiată de episcopul Nifon al Dunării de Jos.
Construcția a fost încredințată antreprenorului Aristide Iacob. Însă nimeni nu putea anticipa dramele care aveau să întârzie ridicarea edificiului.
Din lăcaș de rugăciune, în grajd și spălătorie pentru trupele de ocupație
Lucrările au avansat promițător până în prima jumătate a anului 1916. Zidurile ajunseseră aproape de nivelul cornișei, dar clădirea nu apucase să fie acoperită. Apoi, intrarea României în Primul Război Mondial a oprit totul.
În toamna anului 1916, Constanța a fost ocupată de trupele Puterilor Centrale. Potrivit notițelor lăsate de preotul Paveliu, biserica neterminată a suferit distrugeri grave: schelele au fost puse la pământ, iar zidurile ridicate pentru credincioși au fost transformate de armata de ocupație în grajd pentru cai și spălătorie de rufe. Este unul dintre cele mai tulburătoare episoade din istoria acestui monument — profanarea spațiului sacru sub presiunea războiului.
Abia după încheierea conflagrației, comunitatea a început eforturile de salvare. În octombrie 1919 a fost înființată oficial Parohia „Sfântul Gheorghe”, deși biserica nu era gata. Credincioșii au strâns fonduri, au montat un acoperiș provizoriu și, pe 29 iunie 1920, lăcașul a fost sfințit. Construcția propriu-zisă a fost reluată și finalizată în 1923, dar zidurile interioare rămăseseră goale.
Nicolae Tonitza și o capodoperă cu probleme
În anul 1931, Primăria Constanța a organizat un concurs pentru pictarea bisericii. Câștigătorii au fost Constantin Băcalu, Jean Buiuc și marele pictor Nicolae Tonitza.
Totuși, lucrurile nu au decurs ușor. O contestație a blocat începerea lucrărilor, iar Tonitza a fost nevoit să apeleze la sprijinul lui Nicolae Iorga, pe atunci președinte al Consiliului de Miniștri. Intervenția savantului a fost decisivă, iar Tonitza și colaboratorii săi au început lucrul.
Pe bolțile Bisericii „Sfântul Gheorghe”, Tonitza a lăsat un ansamblu pictural de o frumusețe aparte, de inspirație neobizantină, reprezentând scene biblice și sfinți cu trăsături expresive. Însă colaborarea cu autoritățile locale s-a deteriorat rapid. Din cauza plăților întârziate și a disputelor contractuale, Tonitza a părăsit șantierul în octombrie 1932, lăsând lucrarea neterminată.
Restul picturilor au fost completate abia în 1935 de artistul Marincea Stănescu. Astfel, pereții bisericii nu sunt opera exclusivă a lui Tonitza, ci rezultatul muncii mai multor mâini, restaurat ulterior în anii ’50.
O bijuterie arhitecturală de redescoperit
Astăzi, Biserica „Sfântul Gheorghe” (clasată ca monument istoric de categoria B, sub codul LMI CT-II-m-B-02835) atrage privirile prin arhitectura sa de influență brâncovenească, cu proporții armonioase și detalii tradiționale reinterpretate.
Deși se află într-o zonă intens circulată, povestea sa rămâne, pe nedrept, în umbra marilor monumente din zona Peninsulară. Tocmai de aceea, la PeDrumuri, credem că istoria nu trebuie căutată doar în ruine îndepărtate, ci și pe străzile pe care pășim în fiecare zi.
