– Sicilia?
– Nu știu… Dacă mă pot urca în avion. Dar e cald în noiembrie și prețurile la cazare și mâncare sunt cam ca în România. Pentru Sicilia, la cum ne organizăm noi concediile, trebuie să ne alocăm cel puțin două săptămâni, deci spunem: pas!
– Germania?
– Prea târziu, au început ploile. În plus, am văzut zona aceea de trei ori și aș fi vrut să merg în Colmar pentru Târgul de Crăciun. Însă nu cred că ne încadrăm în bugetul nostru pentru tot ce mi-am propus pentru partea de vest a Germaniei.
– Belgrad?
– Și Sarajevo? Și Mostar? Și Dubrovnik?
– Și, și, și… și te oprești la Belgrad! Nu-ți ajunge?
– Parcă, totuși, măcar un Sarajevo!…
– Anca, vrei să punctezi aceste capitale sau să le vizitezi? Vrei și tu să te fotografiezi în fața obiectivelor și să treci mai departe? Nu înțelegi că vreau să-mi tihnească acest concediu, fără să mă alergi?
– Bine, bine… eu zic, totuși, că avem timp!
Drumul spre Belgrad nu l-am făcut cu „planificare germană”. Mai degrabă cu un „hai că vedem noi pe drum”, deoarece nu am plecat cu „Jankulica”, ci cu mașina părinților lui Ștefan, și, în ultima zi, am făcut o procură fără să avem timp s-o traducem și-n engleză. Așadar, nu aveam cazarea asigurată și nici siguranța că nu ne întorc de la vamă.
Ne-am hotărât să plecăm într-o dimineață, la 5, și, în caz că nu puteam intra în Serbia, reconfiguram drumul și plecam spre Praga.
Dar, culmea, fix asta a făcut drumul interesant, pentru că, de multe ori, povestea începe înainte de destinație.
Spre Belgrad nu mergi. Te duci. Cu răbdare, cu cafea, cu playlist-ul care trebuie și cu comentariile despre orice, care apar mai ales la kilometrii lungi.
Drumul Constanța – Craiova l-am parcurs în patru ore și un pic, ceea ce pentru noi a fost perfect. Altădată făceam opt–nouă ore, mai ales dacă prindeam tiruri în față sau ne blocam pe varianta București. Acum, cu drumul expres, parcă nici nu simți când trec kilometrii.
Totuși, pierzi timp în orașele mici, ca Filiași, unde încă nu există variantă ocolitoare. Ne-au întârziat puțin semafoarele, mașinile parcate aiurea, ritmul acela de oraș mic în care toată lumea are timp.
Mai pierzi puțin timp și-n Simian, o comună fără asfalt, dar demnă de a fi pe locul doi, lângă orașul Elche – Spania, la numărul de palmieri pe cap de locuitor. Da, ați citit bine… La intrare în Simian, nu te uiți după un măr în copac ci după palmieri.
Am alimentat la Turnu Severin, pentru că citisem că sârbii nu stau grozav la capitolul „peco-uri”. Plus că benzina e mai ieftină la noi. Si cum e romanul înainte de graniță: „hai să băgăm până la vârf, să nu avem surprize”.
La vama sârbă ne-au întrebat simplu: unde mergeți și de ce? Apoi au văzut abțibildul cu „pedrumuri.ro”, au zâmbit scurt și ne-au făcut semn înainte, spre Belgrad. Cam așa s-a decis destinul acestei vacante, în două secunde, la o barieră, cu o ridicare de mână.
Citeam despre Belgrad de anul trecut. Praga? Frumoasă, dar deja văzută. Acum era momentul pentru ceva nou.
Ca să ajungi la Belgrad nu-ți trebuie vinietă, plătești doar drumul pe autostradă, care e în jur de 11 de lei. La intrarea pe autostradă iei un bon, iar la ieșire poți plăti cu cardul.
Noi nu am avut bani schimbați în Severin, cum te îndrumă unii, și nici nu este necesar. Capitala este plină de case de schimb valutar, la fiecare colț de stradă. Dacă ești panicat și vrei să ai neapărat și cash la tine, poți alege și varianta cu oprire în Severin.
Atenție! Serbia nu este în Uniunea Europeană. Noi am intrat cu pașapoartele, deși poți intra și cu buletinul, fără probleme. Moneda lor este dinarul, așa că nu te baza pe plăți în euro.
Românii din partea de vest a țării cunosc în amănunt toate aceste detalii. Noi, în Dobrogea, suntem însă mai familiarizați cu Bulgaria și Turcia. Cum noi tragem o fugă să mâncăm la Varna ori Balcic, așa merg ei în Vârșeț, Kladovo ori Negotin. Mâncarea este gustoasă, cu prețuri acceptabile, iar ospătarii vorbesc româna și sunt foarte amabili.
Unul dintre punctele forte pentru care am ales Belgrad a fost drumul pe malul Dunării. Un drum pe care l-am ales pentru peisaj, înainte chiar de a ajunge la destinație.
Am să folosesc și eu câteva cuvinte „clasice” pentru descriere: copacii care se arătau în fața noastră, „la drum de zi”, făceau parte din tabloul perfect al blândei toamne, cu zeci de culori pe care doar pictorii le pot desluși.
Șoseaua era împânzită de tuneluri, cam 25 la număr, ceea ce îți crea senzația că ești într-un film franțuzesc. O coastă de Azur empircă, specifică anilor ’60. Liniștea de pe șosele, schimbarea de peisaj, mi-au adus o altă energie și o stare care îmi alimenta la maximum spiritul imaginar.
Oricât de pragmatic ai fi, oricât de cu picioarele pe pământ și ancorat în realitatea cotidiană, cred că peisajul care ți se desfășoară în față pe acest drum nu are cum să te lase impasibil.
Ne-am oprit și noi în cel mai cunoscut punct de observație, Ploče. Un loc cu impact vizual puternic, unde este imposibil să nu scoți telefonul, măcar pentru a surprinde frumusețea naturii și pentru un selfie. Ca să ai la ce te uita atunci când, peste ani, poate nu îți va mai permite timpul sau vârsta să călătorești la fel.
Nu știu dacă înainte sau după acest punct de observație am zărit chipul lui Decebal și mănăstirea Mraconia. De pe malul sârbesc, vizual, aveau cu totul altă valoare. Oricum ar fi fost, fiecare stâncă părea că are ceva de spus prin forma ei. Cuvântul „superb” și exclamația „wow” au fost folosite abuziv. Pur și simplu nu reușeam să-mi găsesc cuvintele pentru tot ce aveam în față. Egoismul și-a spus cuvântul în cazul meu, stând permanent cu spatele la Ștefan, care conducea. Din când în când interveneam, doar ca să întreb:
— Ai văzut?
Mi-a fost imposibil, trecând pe acolo, să nu mă gândesc la Ada Kale, insula turcească dispărută după construirea barajului. Știam povestea, dar generația noastră nu a prins-o. Mă tot uitam pe apă, încercând să-mi dau seama unde ar fi fost.
După Ploče treci pe lângă cetatea Golubac sau Golubaț, cum îi spun sârbii. Nu ne-am oprit de data aceasta, pentru că mai aveam de parcurs un drum necunoscut, lăsat în grija GPS-ului. Cetatea, care datează din secolul al XIV-lea, este un punct turistic important pentru Serbia. Este restaurată și își etalează toată măreția acolo, sus, pe deal.
Pe drum am mai întâlnit o stâncă ce se arcuia deasupra șoselei, aproape ca un tavan care o proteja. Mi-am adus aminte de un documentar despre o formațiune asemănătoare în China. Totuși, comparația dintre cele două se oprește la formă nu și la dimensiune. Ne-am întrebat, inevitabil, cum trec tirurile pe aici. Sau dacă trec, de fapt. După ce am lăsat în urmă și această stâncă, ne-am bucurat și mai mult că am plecat la drum de dimineață. Am fi pierdut tot acest peisaj, iar drumul necunoscut parcurs pe timp de noapte ar fi fost mult mai dificil și fără farmec.
Drumul sârbesc se deosebește de cel românesc. Șoseaua de pe partea noastră este doar la nivelul apei, în timp ce, pe partea sârbă, serpentinele urcă și coboară, oferind priveliști de la înălțime.
După Golubac, se întind unul după altul sate de pescari. Nu știu ce a fost în sufletul lui Ștefan când i-a văzut pe oamenii ăia cu undițele pregătite, dar i-am promis că ne vom întoarce câteva zile special pentru pescuit, pentru că era tare frumos. Rulote parcate pe malul jos al Dunării, pescari în larg trăgând plasele, și din loc în loc câte o barcă fix în mijlocul fluviului. M-am întrebat, inevitabil: cum se delimitează granița pe apă?
Nu știu cât de spectaculos poate fi un alt drum spre Belgrad, dar acesta ne-a depășit așteptările. Merită fiecare privire. Înainte de intrarea pe autostradă se lucra, așa că drumul a fost deviat prin sate. Străzile erau atât de înguste, că aveai impresia că traversezi curțile oamenilor. Am ieșit însă destul de repede la autostradă, fără probleme.
O ultimă oprire am făcut-o pe autostradă, ca să ne rezervăm cazarea — dar despre asta o să vă povestim altă dată. Emoțiile creșteau odată cu intrarea în oraș, pentru că așteptările nu erau prea mari, urmărind vlogurile altor turiști.
Însă Belgradul te ia prin surprindere încă de la intrare, încercând să fie spectaculos din prima. Stilul balcanic este inevitabil prezent: beton peste tot. Te gândești, pentru o secundă, că poate e intrarea în Galați ori Pitești. Apoi vezi turnurile Rudo pe dreapta și Genex în depărtare, și peisajul se schimbă. Îți amintește că Serbia era „Occidentul” prin anii ’90. Străinezia!
Mi-a fost clar că Belgradul nu e un oraș în care simt nevoia să sap adânc în istorie, pentru că și cea recentă a văzut multe și încă îți poate arăta destule.
