Școala nr. 1 partea a II a

Oamenii au mare nevoie de comunicare. Se vede cu ochiul liber din miile de mesaje primite pe pagină. Generația 50+ nu are unde lua legătura, unde să se întâlnească, să vorbească iar mediul online se deschide către ei din ce în ce mai mult. Constanța avea nevoie de noi, dar și noi de ea. S-a creat o mică comunitate, fără a fi, în prima fază, dorința noastră. Prieteni vechi, plecați peste mări și țări, s-au regăsit, iar vechi cunoștințe au depănat amintiri în comentarii. Nu ne așteptam la asta.

Ne-ați încurajat mai mult decât vă imaginați să continuăm, atât cât ne permite timpul. Am publicat timid câteva amintiri despre fosta Școală Nr. 1 din Constanța și am insistat asupra ei, sincer, din teama schimbării, teama că, în 2, 5 sau 10 ani, poate fi demolată și vom vorbi despre ea doar la timpul trecut, vom blama conducerea ori fosta conducere a orașului în comentarii, fără niciun rezultat.

Indiferent de parcursul pe care îl avem în viață, acei ani sunt, poate, pentru marea majoritate, cei mai frumoși, iar dacă nu sunt, mintea ni-i creionează ca fiind minunați, tocmai pentru că nu se mai întorc. Sunt anii în care mergeai la școală fără să te simți apăsat de greutățile unui loc de muncă, de reproșurile ori de vorbele aruncate în vânt de vreun coleg invidios. O parte din copilărie a rămas aici, între băncile de lemn și amintirile care nu se șterg niciodată.

Pentru Școala Nr. 1 nu m-am rezumat doar la fotografii de exterior. Am reușit să o imortalizez în ziua votării, iar emoțiile au atins atunci un nivel ridicat, aproape la fel cum pulsul îmi indică acum 99bătăi/min, în timp ce încerc să-mi ordonez amintirile și să vi le redau dumneavoastră.

În clasa a V-a ne-au plecat câțiva colegi. Unii s-au transferat la alte școli, pentru că imaginea acesteia nu era foarte bună, alții au plecat „la bloc”, părăsind cuibul bunicilor și urmând să li se pună „cheia de gât”, iar altora li s-au despărțit părinții. A fost, odată, despărțirea de învățătoare, apoi cea de colegi, sentimente ce le-am trăit intens, fără a ști să mă exteriorizez.

-Veți vedea voi din clasa a V-a! Era cea mai mare amenințare.

În contrast cu învățătoarea, viitoarea dirigintă, Enache Maria, era tânără, noi fiind prima generație a dânsei. Terminase cu voleiul și devenise profesor. Diriga era, de fapt, marea doamnă a voleiului românesc, Enache Maria. Calmă, cu un timbru vocal plăcut, am îndrăgit-o cu toții din prima zi. Își primea permanent bobârnace în cancelarie de la profesoarele mai vechi. Eram renumiți ca fiind cea mai rea clasă din școală, de fugeau toți de noi. Dânsa era atât de bună și blândă, încât nici să ne certe nu reușea.

Când am trecut în clasa a VII-a, diriga a fost chemată fie să susțină meciul de încheiere de carieră, ori la vreun campionat mondial. Nu primeam atunci foarte multe informații. Doamne, jale a fost atunci: ne lăsase diriga! Deși a fost înlocuită de o profesoară la fel de bună, care zâmbea permanent și încerca din răsputeri să nu mai simțim golul plecării, noi, elevii, ne comportam ca niște semisălbatici: Nu și nu! Noi o vrem pe diriga noastră! Când s-a întors la catedră, ne-a venit inima la loc.

 Începusem deja să ne obișnuim cu schimbările. La matematică, în fiecare an aveam câte un profesor nou și, de fiecare dată, ne rugam Cerului să nu ne preia Chiroiu, un cunoscut profesor de matematică, prieten cu Bahus.

Am fost criticată, în articolul precedent, că am amestecat politica. Eu nu cred asta. Chiroiu era genul de profesor care, în plină oră, când voia să-și arate autoritatea, își băga mâna în buzunar, scotea un teanc de chei și îl arunca, intenționat, fix în capul elevului care nu știa lecția sau, pur și simplu, spre cel pe care îl lua în vizor. Povestea cu cheile circula din generație în generație, iar când se întâmpla „pe vremea noastră”, vestea ajungea la noi încă din prima pauză.

Mie, cel puțin, îmi era tare frică de el și am avut norocul să scap de prezența lui în toți anii de gimnaziu. Problema era că eu învățam cu adevărat la o materie doar atunci când îmi plăcea profesorul, ceea ce nu era normal.

Înainte de Chiroiu, care a fost și director, am avut o directoare de biologie, dacă-mi amintesc bine. Avea o prezență impunătoare. O femeie solidă, îmbrăcată permanent în taior, cu fustă dreaptă, cu crăpătură la spate și pantofi cu toc. Era brunetă și îi admiram mereu cocul superb, întrebându-mă dacă nu cumva ascunde un borcan în bogăția capilară pe care o avea.

Privea peste tine și nu răspundea niciodată la salut. Toată școala știa că cele două țestoase sunt ale ei, pe care le lăsa uneori în libertate. Dacă le prindeam în curtea din fața bulevardului, drumul spre casă se încetinea: ne adunam claie peste grămadă la gard, doar ca să vedem țestoasele directoarei.

Pe vremea aceea, curtea era plină de copaci înalți și de iederă. Printre ei, mai toate școlile aveau, în anii ’80, plantată „floarea aceea albă pe o tijă”, despre care aveam să aflu ulterior că se numește Yucca filamentosa (sau iuca). Această floare era o „supraviețuitoare” și înfrumuseța peisajul multor școli din acea perioadă.

La sfârșitul primăverii și toamna, elevii claselor mai mari erau scoși în grădina din fața școlii, la curățenie. Niciunul nu se împotrivea, nici n-aveai cum. Acum au ras totul din fața școlii: iedera a dispărut, florile de asemenea, dar și vreo doi-trei copaci. Toată verdeața aceea completa odinioară, imaginea școlii și îi dădea un aer aparte.

Anii trecuți, școala era văruită la exterior în bej-roz; acum s-a mai decolorat. O „tichie de mărgăritar” îi lipsea școlii, acel „roz”, cu gard verde. E ca o țoapă rătăcită într-un cartier care nu mai aparține de mult urmașilor văduvelor de război. Cartierul s-a transformat într-un loc al statutului social, definit mai ales de bani și aparențe, plin de personaje pitorești, gen Ada Razu – făinăreasa.

Ne-am plictisit, probabil, de gri-ul care acapara toate clădirile și am ajuns să credem că, poate, această clădire a fost transformată într-o fată murdărită în obraji cu ruj roșu, când ar fi putut rămâne o doamnă serioasă, prezentată la exterior în culori sobre.

 Ușile școlii erau vopsite aproape la fiecare început de an școlar. Ne însoțea mirosul până la sfârșitul trimestrului. Singurele care făceau notă discordantă erau cele de la toaletă, fiind verzi.

Toaletele turcești, în care femeia de serviciu arunca, în exces, sodă caustică, ne făceau să avem grijă să le lăsăm curate după ce le foloseam. Atât îți trebuia să nu o faci! Ieșea tanti Aurelia, parcă așa o chema, cu „T”-ul acela din lemn, pe care avea înfășurată o cârpă udă, și ți-l ridica deasupra capului, amenințarea fiind spinarea.

Când ne alergam, toaleta de fete era locul pe care băieții nu îl puteau trece. Câte un picior ridicat în aer, semn că îți poate depăși spațiul, era considerat aproape o „spurcare”. Tanti Aurelia era, de fapt, bodyguardul nostru din timpul pauzelor: dacă îi „mozoleai” munca te rezolva imediat.  Tot ea dizolva orice conflict apărut în pauză.

-Drace, ce ești! Te zic eu…

Și așteptai, chitic, să vezi ce nume de profesor pronunță, pentru că ne știa tuturor orarul.

Acum, unele uși au fost înlocuite cu termopan, altele desființate, altele curățate. La câte instituții s-au perindat prin fosta Școală Nr. 1, nu-i de mirare. Unde să mai existe nostalgia pentru persoane detașate ori pentru cele care nici nu au luat în calcul anul înființării școlii?  Că doar nu suntem în Ardeal să restaurăm, mustim de dobrogenism.

Anul 1927 nu înseamnă nimic pentru autoritățile noastre. Cum să o încadrezi la patrimoniu, când terenul este atât de valoros? Că doar toată lumea e prietenă cu toată lumea în „satul” Constanța și nu avem, desigur, nici un interes pentru asta.

Băncile, ca și ușile, ne erau vopsite la început de an. Aceleași bănci la care au scris, zi de zi, părinții ori bunicii elevilor de atunci. Erau bănci grele, rigide, din lemn masiv și gros, deloc comode după standardele de astăzi. De multe ori, uniforma ni se lipea de vopseaua încă neuscată de pe bancă.

Locul în care odată se ținea călimara, pe care nici noi nu o mai utilizam, îl înlocuiserăm cu cel pentru guma de șters. Stilourile și creioanele aveau și ele locul lor scobit, sculptat, dacă acesta este cuvântul potrivit, în bancă. Uneori, scobitura aceea avea mai multe straturi de vopsea. Puneam stiloul și creionul acolo, ne împingeam ușor în bancă, ele alunecau, iar noi le prindeam. Atât de simple erau jocurile noastre, încât mă minunez și mă întreb dacă aceste noi generații ar mai găsi în așa ceva un motiv de amuzament.

Singurele bănci moderne din școala anilor ’80 erau în cabinetul unde se desfășurau orele de „atelier”. Aici era clasa în care noi, fetele, învățam să împletim, să croșetăm și să coasem diverse motive populare. Profesoara de atelier purta mereu un halat alb.

Tot aici am învățat să cos la mașină și să fac maioneză. Ne căram toate oalele și lingurile, în sacoșe, de acasă. Nu știu dacă acum se mai face așa ceva în școli. Primeam note pentru astfel de activități: dacă ți se tăia maioneza, aveai nota scăzută, iar dacă nu realizai cusătura dreaptă la mașina „Ileana”, din nou aveai nota scăzută.

Am croit și am tras la mașină, într-un an, o căciuliță de copii, o babețică și chiar o bluziță. Acasă exersam la „Ileana”, să nu cumva să-mi scadă media din cauza notei la atelier. Mama, le-a păstrat în casă până anul trecut, când m-am despărțit de ele fiind deja pătate de trecerea timpului.

Îmi plăceau foarte mult orele de atelier și-mi plăcea și profesoara. Doar că această materie nu te ajuta în niciun fel pentru examenele ce urmau să vină.

Băieții aveau și ei orele lor de atelier, într-o sală separată de școală, aflată lângă cea de sport. Cred că o dată sau de două ori am intrat la ei, din curiozitate. Erau menghine, cuie, lemne. La un moment dat făceau traforaj și se lăudau prin clasă cu „operele” lor.

Lângă sala de sport și atelierul băieților era chioșcul. În pauze venea mașina cu prăjituri să-l aprovizioneze. Unii preferau fanteziile cu rahat, alții prăjitura Cabana, iar marea majoritate covrigii. Când vedeam „trocariciul” acela că intra în curtea școlii, se făcea o coadă pentru covrigii calzi, de ne riscam, de multe ori, să întârziem la oră. Covrigul era covrig! Preambalatele și pricomigdalele, care erau, de fapt, cu nucă și zahăr, le vedeam din Paște în Crăciun.

Magazinul din curtea școlii și intrarea în atelierul băieților au acum o marchiză în față, închisă într-un termopan albastru. Pereții sunt galbeni de la rugină, iar baza școlii este mâncată de igrasie. În spate, pe cimentul din curte, este vopsit un soare; buzele îi sunt desenate de parcă ar fi injectate cu acid hialuronic. Dacă aș fi găsit comparația aceasta stupidă în compunerile mele, aș fi umplut amărâta aceea de pagină mult mai repede. Groapa de nisip nu mai există. Au crescut bălării. Zidul acela pe care îl urcam în fugă și de care ne sprijineam este tot acolo, părăsit. Câte piciorușe l-au cățărat…

Unul dintre lucrurile care m-au determinat să scriu despre fosta Școală Nr. 1 este grilajul cu pescăruș. Toată școala avea geamurile protejate de gratii cu pescăruși. De la an la an, le-au scos. Pentru că nostalgica din mine a mers să se hrănească din aceste imagini, am observat că a mai rămas doar unul, în prima clasă de lângă intrarea elevilor, acolo unde învățau bobocii. Ușa școlii, aceea din fier, cu zăvorul zgomotos, încă există. Astăzi este vișinie, vișiniu sau… bordo, bordeaux, burgundy. Ce mai contează…

Aș mai scrie și despre alți profesori, dar nu acum. Îmi amintesc cu drag de mulți: de profa de fizică, de geografie, de engleză, de muzică… Doamne, câte amintiri!

Dacă ai ajuns cu cititul până aici, sunt convinsă că și tu ai nenumărate amintiri cu școala și profesorii ei, însă îmi las plăcerea să le citesc pe ale voastre în comentarii. Efectiv, le savurez pe unele dintre ele. Aflăm, uneori, mici secrete de familie, locuri și oameni. Trăim intens odată cu voi.

Școala arată deplorabil; poate aceasta este și intenția!

Ca să o poți fotografia, trebuie să mergi la portar și să te prezinți astfel încât să audă toți cei din încăpere cine ești și ce intenții ai. Mai sunt încă șase persoane care „așteaptă în cancelarie”, așa că aștepți și tu. Se merge apoi la doamna directoare, habar n-am ce directoare sau pentru ce instituții or mai fi pe acolo, ca să se ceară voie

Știți bancul acela cu “mama a spus că nu-i acasă” ? Așa primești și aici răspunsul:

-Directoarea a zis că-i într-o ședință! De fapt… rolul directorului, în România, este să fie întotdeauna în ședință.

-Vreți să scrieți despre instituție?

-Nu vreau, dom’ne! Vreau câteva fotografii!

Hm… acum, cu ședința, parcă m-au provocat. Dar, dacă stau să mă gândesc… nu vreau nimic, pentru că am fotografii cu scoala din ziua votării!

Am trimis imaginile unor foști elevi ai ei, plecați peste mări și țări. S-au întristat. M-au și întrebat:

-Nu mai este “școala noastră” acolo?

-Oho… de ceva ani.

Poate că astăzi școala nu mai arată așa cum o știam noi, poate că zidurile ei au obosit, iar curtea nu mai răsună la fel. Dar, dincolo de vopseaua scorojită și de ușile schimbate, rămâne ceva ce nu poate fi demolat: amintirile generațiilor care au trecut pe aici. Pentru unii este doar o clădire veche, pentru noi rămâne locul în care am crescut, am râs, am învățat și am plecat mai departe.

Zilele trecute, la fotografia cu fosta Poștă Veche de pe Ion Rațiu, am primit un comentariu care m-a întristat profund, m-a săgetat de neputință și revoltă. L-am recitit de mai multe ori și mi-am dat seama cât de fragilă devine memoria locurilor atunci când nu mai pasă nimănui de ele. Atunci când un loc nu mai înseamnă nimic pentru cei care îl privesc, el începe să dispară nu dintr-o dată, ci încet, bucată cu bucată, până când rămâne doar o amintire. Noi, constănțenii, ne pricepem perfect la asta.

Îmi doresc ca, peste ani, să nu fiu întrebată ce a fost aici, ci ca această clădire să fie încadrată la patrimoniu, pentru că merită. Nu avem nevoie de alte blocuri, de cumetrii ori de „cunoștințe” puse înaintea valorii reale. Suntem, pur și simplu, sătui de ele.

Ceea ce mă sperie cu adevărat este ușurința cu care noua generație condamnă trecutul. Mi-e teamă că un simplu comentariu ignorant, aruncat cu lejeritate în spațiul public, s-ar putea transforma într-o zi în faptă împlinită. L-am primit la o fotografie cu fosta poștă de pe strada Ion Rațiu; mi-a strâns sufletul și m-a bântuit zile întregi: 

“Când dăm jos coteața?”