Eminescu reușește, de două ori pe an, să ne facă să recitim una, două, poate trei poezii. Să ne întoarcem în trecut și să realizăm ce legătură puternică avea românul cu acest pământ, dar și cu „cerurile”.
În dimineața asta m-am hotărât să adaug câteva fotografii personale din excursia-maraton pe care am făcut-o în primăvară, la Botoșani. Orașul îl știam doar din periplurile noastre prin nordul Moldovei, rulând pe geamul mașinii, lăsându-mi în grabă câteva case care meritau mai mult decât o privire fugară. Curiozitatea, o nostalgie adâncă sau poate o tulburare pe care nu știu să o numesc m-au adus, pentru trei zile, în primăvara lui 2025, în acest oraș.
Lenea, activitățile casnice sau certitudinea că atenția noastră e limitată la 15 secunde de video on line, m-au făcut să nu scriu atunci despre el.
Când am ajuns în Botoșani, nu m-am gândit imediat la poezii sau la manuale, ci la faptul că aici a început, concret și simplu, viața lui Eminescu: cu o naștere și un botez.
Data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost multă vreme subiect de discuție și incertitudine. Deși am învățat cu toții că Eminescu este „de la Ipotești”, nașterea sa a avut loc la Botoșani fiind declarată oficial 15 ianuarie 1850. Ipoteștiul rămâne însă locul copilăriei și al familiei.
Botezul se face în cristelniţa din Biserica Uspenia, Botoșani. Cristelniţa, în prezent se află la Ipoteşti, în bisericuţa familiei Eminovici, cu hramul Sf. Mihail şi Gavril.
Mihai Eminescu a fost al șaptelea din cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici și ai Ralucăi Eminovici, provenind dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei
Gheorghe Eminovici a consemnat în Psaltirea ce o avea asupra sa: “«Astă-zi 20 Decembrie anul 1849 la patru ceasuri şi cinci-spre-zece minute evropineşti s’au născut fiul nostru Mihai»”
Casa originală din Botoșani a fost distrusă, iar ceea ce există azi este o reprezentare, o clădire comemorativă, o replică „pink” a celei originale.
Mihai Eminescu se stinge din viaţă la 15 iunie 1889 în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormântat la Bucureşti, în cimitirul Bellu.
Departe de Botoșani, la Constanța, cerul pare mai larg, pentru că marea îl ajută. Seara, când valurile se aud mai tare decât orașul, stelele nu mai sunt doar deasupra noastră, ci și deasupra apei.
Atunci, fără să vrem, devenim cu toții un Eminescu, dar nu cel din manuale. Un Eminescu care a știut și ne-a arătat că totul e trecere: orașe, oameni, tinereți, drumuri. Marea și sunetul ei, cerul și pământul, sunt uneori suficiente ca să înțelegi viața.
De ce nu l-am înțeles pe Eminescu și în adolescență? Poate, pentru că Eminescu nu se înțelege devreme.
Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.
După un semn
Clătind catargele,
Tremură largele
Vase de lemn;
Niște cetăți
Plutind pe marile
Și mișcătoarele
Pustietăți.
Stol de cocori
Apucă-ntinsele
Și necuprinsele
Drumuri de nori.
Zboară ce pot
Și-a lor întrecere,
Vecinică trecere
Asta e tot…
Floare de crâng,
Astfel viețile
Și tinerețile
Trec și se stâng.
Orice noroc
Și-ntinde-aripele
Gonit de clipele
Stării pe loc.
Până nu mor,
Pleacă-te, îngere,
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?
:
