Nu cred că ar mai fi multe de povestit despre Viscri. Pentru că s-a spus și scris cam tot de-a lungul anilor. Trebuie doar să ai înclinaţie spre citit şi răbdare să vizionezi filme şi interviuri pe Youtube. Noi urmărim şi părerea altora, când vizităm un obiectiv, fără a ne lăsa influenţaţi.
Am ajuns prima oară în Viscri acum 24 de ani, primind să citesc despre el în Magazin Istoric. Atunci era un sat aproape părăsit, uitat de lume. Drumurile erau greu accesibile, fără nici un indicator. Ici -colo câte o căruţă plină cu ţigani. Erau localnicii acelor vremuri, care au ocupat abuziv casele saşilor plecaţi. Strigător la cer să vezi cum din casele de la 1700-1800 ies copii murdari, desculţi, alături de câini flămânzi, agresivi, dar devotaţi stăpânilor. Nu înţelegeam ce caut în asemenea pustietăţi ori ce ar trebui să-mi placă.
Cetatea ne-a fost deschisă de un bătrân sas, care a primit cheile de la fiica lui. Nu era nimic amenajat pentru turişti, dânsul fiindu-ne la vremea respectivă, ghid turistic. Acest necunoscut domn, apare din când în când, în poveştile mele, legate de zonă şi biserică. În casa lui, într-o cameră, îşi amenajase un mic muzeu. Adunase tot ce-a putut, pentru a nu se pierde obiecte tradiţionale. Prima oară, când am văzut un pat supraetajat într-o cameră ţărănească, aici a fost.
Ţin minte şi acum liniştea satului, mirosul de mucegai şi vechi din biserică. Am rămas impresionată de frumuseţea ei şi cum au reuşit localnicii să o conserve atâtea sute de ani. Din acel moment mi-am dorit să ştiu mai multe despre saşi, despre Transilvania cu ale sale minunate biserici fortificate.
Vara aceasta ne-am întors, nemairecunoscând intrarea în Cetate. Parcă n-am mers aşa mult pe jos şi nici nu era deal. Tinereţea m-a făcut să nu remarc detaliile de efort. În orice caz, din 2025 nu mai poţi merge cu maşina până-n buza cetăţii aşa cum e învăţat „rumânul”. S-au găsit şi-n Viscri „ viteji” să gonească cât să ajungă praful pe toţi turiştii şi localnicii. Acum, na! Şoseaua nu este asfaltată…ca la țară în unele zone de deal şi munte, pentru că s-a vrut a se păstra autenticitatea, e doar pietriș. Vociferează vlogerii aiurea când îşi dau sufletul atingând pietrişul, însă acest tip de excursie nu-i pentru oricine. N-am avut bunici la tară, aşa că interacţiunea mea cu lumea satului este infimă, de aceea o şi caut în prin intermediul acestor locuri.
Drumul până la biserica este încântător. Mirosul de fân proaspăt, căluţi pe pajişte, greierii şi păsările ce cântau de zor, copăceii ce-şi uniseră forţele verzi într-o arcadă ce te ferea de arzătorul Soare, toate m-au făcut să mă simt liniştită şi mulţumită de aşa-zisa miniexcursie. Dacă, această parcare de la intrarea în sat n-ar fi existat , ratam acest spectacol al naturii.
Diferenţa faţă de acum 24 de ani este uriaşă. Casele colorate, marea majoritate restaurate cu grijă şi responsabilitate, stăteau mândre aliniate. Pe drum găseşti „ punct local gastronomic” unde reţetele oferite sunt tradiţionale, specifice zonei. În mare parte produsele oferite provin din gospodăria proprie, de aceea meniul este schimbat zilnic sau săptămânal în funcţie de ingredientele colectate. Noi nu ne-am oprit, din pricina timpului alocat.
Bătrânele săsoaice nu mai vând şosete de lână la colţ de uliţă. Au apărut magazine cu produse hand-made, unde se comercializează chiar produse realizate de designeri. De fapt, acestea sunt un fel de „ trendi- fensi” cum zicem noi în limbajul uzual. Miere, şerbet, dulceaţă, sirop de toate naţiile, ceaiuri simple ori cu ambalaj sofisticat pentru pretenţioşi, toate acestea şi multe altele le găseşti în mici afaceri de familie, de-ţi vine să le cumperi pe toate.
Ce nu mi-a plăcut pe drum? Într-o curte, un bichon legat cu lanţ. M-am apucat să-l filmez, aşa revoltată am fost. Păi, unde-i modernitatea şi aerul de sofisticaţi?
Seriozitatea saşilor nu ne-o însuşim sau doar ne place să „ne dăm nemțăi”? Acolo a fost o bubă!
Deci, schimbarea satului este evidentă…în bine. Am urmărit-o pe diferite canale de informare de-a lungul anilor. Saşii nu s-au mai întors în sat, pentru că-s prea mândri, însă au ajutat, de la mii de kilometri comunitatea ca totul să rămână intact. N-ai să vezi termopane, balustrade de oţel, uşi din metal, acoperiş din tablă, culori turbate la case ori „îmbunătăţiri” ce le-am văzut prin alte locuri.
Cu acest tablou ce ne-a însoţit am ajuns la cetate, făcând un popas chiar la intrare, pe iarbă. Suflul greu, tabacic, lipsa totală a mişcării din timpul anului şi-au spus cuvântul. Am stat cam 10 minute să-mi aşez emoţiile, căscând gura la tipul de turişti ce ajungeau aici. Cu greu, bătrâneşte şi ajutată de Ştefan, m-am ridicat pentru o ultimă porţiune de deal.
-10 lei intrarea de persoană
– Eu am mai fost aici acum 24 de ani! Am ţinut să mă laud la doamna blondă ce ne-a tăiat biletele. S-a uitat prin mine, ca şi când nu m-ar fi auzit ori observat, continuându-și treaba. Am continuat pălăvrăgeala aiurea, uşor iritată de indiferenţa doamnei. M-a salvat, Ştefan divagând de la subiectul principal.
– Vrei să-ți cumperi o amintire?
– Nu, am destule de aici!
Indiscreţia dobrogeană m-a făcut să „leorbăiesc”, vorba soacra-mii, prin magazin.
-Domnul avea şi un muzeu în casă!
-Camera tip muzeu există, tata a murit acum 21 de ani, cheia probabil v-a fost dată de sor’-mea. Eu eram plecată în Germania.
Am amuţit cu atatea detalii lăsandu-l pe Ştefan să întrebe despre interzicerea dronelor în sat.
Curtea bisericii am găsit-o plină cu flori foarte frumoase. Cuiva îi pasă şi a înfrumuseţat-o. N-am văzut nici un ghid la faţa locului, însă pliante găseşti din abundenţă la orice edificiu în Transilvania. Temele le aveam făcute de acasă, acum doar ieşeam la ascultat. Toate detaliile despre biserică, mod de viaţă al saşilor îl ştiam. Dar, mă întreb pentru grupurile de turişti străini, la câtă notorietate a adus Prinţul, actual Rege Charles, acestei localităţi, n-ar fi util?
Biserica fortificată din Viscri, construită în secolul XIII, este un monument istoric ce aparține cultului evanghelic de Confesiune Augustană și a fost înscrisă pe lista patrimoniului mondial UNESCO în anul 1999. Confesiunea Augustana îi cuprinde pe credincioșii luterani de limbă germană, în marea lor majoritate sași transilvăneni. Școlile luterane au fost locul de formare a elitelor transilvănene indiferent de etnie. Între intelectualii români care au frecventat școli luterane s-au numărat Lucian Blaga şi Liviu Rebreanu.
Biserica, a fost ridicată de secui, pe locul unei bazilici romane, ce păzeau această zonă aflată la granița statului maghiar feudal. Lăcașul a fost preluat mai târziu de sași. Inițial romano-catolică a devenit luterană după reforma protestantă. Conform cercetărilor, biserica apare în documente începând de pe la anul 1400, sub numele de „Alba ecclesia”. De-a lungul timpului, aceasta a fost îmbogățită cu trei turnuri, dar și restaurată periodic, inclusiv cu bani obținuți din donații. Biserica nu se remarcă prin dimensiune ci prin credinţă. Sute de ani de rugăciuni, rămanand în picioare, neclintită.
Actuala orgă din biserică datează din 1723, dar a fost folosită doar din 1817, scaunele în stilul mobilierului țărănesc transilvănean provin din secolele XVII-XIX, unul din clopote datează din 1748 şi altarul este pictat la începutul secolului XIX.
Tot aici s-a înfiinţat un muzeu, ce acum 24 de ani nu exista. Sunt fotografii vechi, haine, mobilier, cărţi bisericeşti,unelte de casă, obiecte ce au aparţinut saşilor transilvăneni. Deasemenea, pe pereţi găseşti detalii despre cum erau organizaţi în sat, regulile comunităţilor şi despre turnul cu slănină. Despre acest turn al slăninii am scris şi în articolul despre Hoghilag, doar că informaţiile le obţinusem de la Viscri.
Teracota de Mediaş este prezentată atat de frumos şi în aşa multe variante încat îti doreşti sa renunţi la centrala pe gaz, doar pentru a avea frumuseţile acelea pictate manual.
Cu greu m-am urcat pe toate scările din lemn, mai ales că am frică de înălţime, dar n-am vrut să ratez acel “ View”.
Am părăsit biserica şi ne-am îndreptat către casa regelui Charles. Am ajuns la 17.50. intrarea costă 26 de lei.
Chiar urmăream un video pe net, cum se văită un vloger, cu destul de multe vizualizări fără rost, aş putea spune:
-Ăăă, ce să vezi aici? Ţiglă veche? Ce-mi arată mie ei…laiţe? De parcă eu n-am mai văzut. Hm, dormitorul…asta parcă e mai interesant.
La final s-a plâns de bani, costul biletului, de case că le voia perfecte, că unele nu-s restaurate, că-i ca la ţară… fix tipul de turist ce l-am remarcat la intrarea în biserică. Îmbrăcat frumuşel şi cu creier…degeaba. Aceştia ies după maxim 10 minute din cetate. Cu doar o privire cuprind tot ansamblul, nefiind atenți la detalii şi nici impresionați.
Aveam 10 minute la dispoziţie să vizităm casa Regelui, timpul fiind foarte puţin pentru mine. Ne-am uitat de la poartă, însă am hotărât să ne oprim la birtul de peste drum, fiind frânţi de oboseală, deshidrataţi şi plini de praf. Aici am savurat una dintre cele mai bune socate…chiar două..
Când au trecut 24 de ani???
