Nu știu alții cum sunt…
Ei bine, cred că în sfârșit am făcut primul City break în București, în adevăratul sens al cuvântului city break. Nu am avut nimic plănuit și totul a fost de „moment”. Luni seara am rezervat 2 camere la Arghezi Suites ( fără ca Anca să știe ) , am cumpărat bilete la teatru si duși am fost in weekendul următor.
Cu ce ajung acolo?
Cu gândul că o sa avem 2 ore juma’ de coșmar, într-un tren vechi, de pe vremea lu Pazvante, sâmbătă dimineața, la ora 7:30, am părăsit liniștea litoralului și am urcat în IR 1580, cu destinația București Nord. Culmea, chiar am nimerit un tren relativ modern, unde AC-ul funcționa și prizele de 250V erau prezente. Departe de amintirea ultimei călătorii, de acum vreo 10 ani, cand te rugai să nimerești într-un compartiment care îți permitea să deschizi geamul. Prețul pentru două bilete la clasa a II-a a fost de 165 de lei – rezonabil aș zice, pentru un mod de a scăpa de stresul condusului intr-o aglomerație infernală.
La zece trecut de fix, trăgeam trollerul, căutând umbra peronului, în Gara de Nord. O gară total schimbată de ce aveam în memorie, din copilărie, când totul mi se părea imens, modern, diferit de orice. Nu făcusem un plan anume, asa că am luat primul Bolt disponibil, spre Cotroceni, pe premiza, dacă e deschis, lăsăm bagajele la poartă și îl vizităm pe tot. N-a fost să fie… Ne-am învârtit, când în sus, când în jos pe dealurile Cotrocenilor, dar degeaba. Închis. Sărbătoarea Rusaliilor a venit mai devreme la „bugetarii” de rang înalt.
Grădina Botanică „Dimitrie Brândză”
Cum temperatura era trecută bine de 30° și Grădina Botanică „Dimitrie Brândză”, era la „doi pași”, ne-am pus traista-n băț și ne-am îndreptat spre ea. Adevărați turiști, cu rucsacu-n spate și trolleru-n dreapta, coboram spre gradină, cu gândul la o bancă umbrită și o bere rece să-mi potolească setea, în timp ce soarele parcă râzând de noi, ardea și mai aprig.
Grădina Botanică „Dimitrie Brândză” are o poveste veche de mai bine de 160 de ani. A fost înființată în 1860, din inițiativa lui Carol Davila, ca o extensie practică pentru studenții de la Medicină. Dar adevărata ei formă și identitate le-a căpătat mai târziu, când botanistul Dimitrie Brândză a mutat grădina în locul actual, în 1884. Împreună cu arhitectul peisagist belgian Louis Fuchs, Brândză a desenat grădina ca un spațiu de cercetare, dar și de contemplare.
Cu bunăvoința celor de la pază, am lasat trollerul și am început să cutreierăm aleile grădinii. Nu departe, într-o clădire cu aer de conac brâncovenesc, pe stânga, ne-am oprit la Muzeul Botanic. Pereți încărcați cu acuarele botanice, ierbare vechi și vitrine cu plante uscate – un muzeu care nu impresionează prin mărime, ci prin intimitate. Zeci de specii de plante conservate, tipuri de soluri, insecte, animale și biodomuri. Merită fiecare minut petrecut acolo, daca vrei sa descoperi plante și ciuperci de care nu ai mai auzit până acum.
Ne-am învârtit, am admirat, am exclamat și ne-am continuat drumul spre serele construite între 1889 și 1891, ce încă stau în picioare, mărturii ale unui București care visa european și respira știință. Când am pășit înăuntru, aerul s-a schimbat – cald, umed, cu mirosuri de plante tropicale, ferigi uriașe, orhidee agățate de sticlă, crapi koi înnotând în bazine.
Pașii au crescut rapid, ajungând la cinșpe’ mii, eu oprindu-mă pe o bancă, să-mi trag suflu’ la o țigară, în timp ce Anca a luat la pas aleile cu trandafiri. Grădina e locul perfect să-ți petreci timpul, să te relaxezi ori să îți faci mișcarea zilnică.
Bucătărie indiană
Într-un final, ghidați de mirosul vag de viață citadină (sau poate de stomacul care începuse să-și exprime vocal nemulțumirea), am purces spre primu loc cu mâncare găsit pe net: Mumbai Indian Food. Fie ce o fi, odată trebuia să încercăm și noi mâncarea indiană.
Ne-am așezat, am privit meniul, ne-am uitat pe poze, ne-am sfătuit cu sfântu’ Google și ne-am comandat:
- Chicken Butter Masala, pui fraged, scăldat într-un sos gros, roșiatic, cu gust interesant. Anca, la fiecare lingură era uimită de câte o altă aromă ce o descoperea.
- Murgh Kalimirch, după ce am cerut ceva fără sare.
- Jeera Rice, orez cu chimen, să tempereze sosurile picante.
- Garlic Naan, un fel de lipie cu usturoi.
Apoi, cum nu puteam pleca fără desert – că doar muncisem toată ziua la pași în grădină – am zis „hai și cu dulcele”.
- Gulab Jamun, ceva bile înecate într-un sirop cu aromă de trandafiri, la care Anca a adăugat: are gust de „șampon”.
- Și Gajrela – desert de morcov, dar nu oricum. Cu lapte, cardamom scorțișoara, parcă un amestec de umplutură de plăcintă de dovleac.
Delicios și bun aș zice, chiar dacă dulcele a fost cu aromă de „șampon”.
Cazare la Arghezi Boutique Hotel
Ei bine, cum călătorului îî stă bine cu drumul, ne-am pus iar desaga-n băț, am recuperat trollerul si am plecat spre cazare. Arghezi Suite or Arghezi House ( ori Dumnezeu știe cum le zice ) chiar oferă calitate, a camerelor și serviciilor, în ciuda faptului că noua în cameră nu ne-a mers aerul condiționat. Ni s-a propus să schimbăm cazarea, dar nu am vrut, fiincă ne depărta de centrul vechi.
Cafea la discreție, „bucătărie” cu cuptor cu microunde, expresor cafea, minibar, cană fierbător..ce să mai, ca la hotel, deci o bilă albă pentru asta. Curățenia și liniștea au completat odihna noastră din citybyreak în București.
Să nu uit, cina am luat-o „La Mahala”, un mic restaurant din Centrul Vechi unde vei găsi preparate ca intr-o cârciumă de odinioară: mici, cotlete, sarmale, borş de peşte sau chiar saramură. În definitiv, o bodegă pe vechi, ca în anii ’90. Ancăi nu i-a plăcut, făcând fețe și strâmbând din nas. Că-i prea grasă, că-i ulei, că-i prajit..eu m-am bucurat de ficățeii mei și de puiul haiducesc pe care ea și l-a comandat.
În rest, nu aș putea să recomand altceva, pentru că nu am încercat, și nici nu ne-am dat în vânt după clasicele pizza, paste ori altă invenție „străineză”, pe care sincer, dacă vreau sa le degust, o fac în țara de baștină.
Seara am admirat fântânile cântăcioaso-dansatoare, de la Unirii și am incheiat cu încă o tură pân la cazare, ajungând la douăjde mii cinci sute de pași, de ne rugau tălpile să ne oprim.
Ateneul Român
De dimineață, ne-am luat călcâiele la spinare și dăi iar pe jos spre Ateneu, să ne culturalizăm și să ne minunăm de ce a putut construi omul, de la 1800 încoa.
Nu eram la vreun concert de gală, cu fracuri și rochii de seară, ci la „Concertul Absolvenților Colegiului Național de Muzică George Enescu” – o întâlnire cu viitorul muzicii românești, într-unul dintre cele mai frumoase temple ale sunetului din Europa.
Ateneul te copleșește dinainte să înceapă concertul. Ridici privirea și vezi cupola pictată, aurul discret, luminile calde. Intri în sală și ți se taie un pic răsuflarea. Nu de la emoție, ci de la arhitectură – care pare că îți spune: „aici, orice notă contează”.
Când tinerii muzicieni au urcat pe scenă, toată sala a tăcut. Dirijorul Gheorghe Iliuță, cu gesturi ferme și blânde, i-a condus printr-un repertoriu ambițios: Mozart, Saint-Saëns, Puccini, Lalo. Fiecare interpretare avea nu doar tehnică, ci acea prospețime pe care o au doar oamenii care cântă cu sufletul în loc de partitură. Nu au fost doar simple interpretări. A fost curaj, a fost muncă, a fost speranță. A fost emoție pe scenă și în public, deopotrivă.
Și mai presus de toate, a fost acel sentiment rar pe care doar Ateneul știe să-l ofere: că ești parte din ceva mai mare decât tine. Că, pentru câteva zeci de minute, nu ești doar spectator, ci martor al frumosului în forma lui pură.
Teatrul Național București
Ne-am continuat aventura, la Teatrul Național București, unde cumpărasem inițial bilete, sa vedem Preșul. Un preș banal, de lână pură, dar care se transformă rapid în centru de conflict. Aici locuiește Pamfil P. Pamfil – un om încăpățânat, cu o rutină milimetrică, un soi de om al blocului, cu funcție în comitet, prăfuit de responsabilități birocratice. Acest preș este „tabietul lui, singura bucurie din viață”, după cum declară el însuși.
De aici începe un duel comic cu elemente de schemă diabolică, dar care devine un spectacol al umorului de cartier. O comedie românească la superlativ, cu replici șlefuite, ironii subtile și personaje pe care le recunoști de după prima replică.
Ceea ce face această montare de excepție e formula perfectă: replici țesute ca o plapumă groasă de iarnă, umor care nu uită că există și ușor rezignat, interpretări care respiră viață în text – sunt puține spectacole care au un ritm atât de precis și totuși atât de natural.
Din distribuție:
- Marius Rizea strălucește ca Pamfil, fiind într-o formă comică rar întâlnită
- Emilia Popescu, alternând rolul Filofteia cu Raluca Petra, aduce prospețime și rafinament rolului de femeie de serviciu cu inimă groasă
- Alături de ei, actori precum Alexandru Bindea, Ovidiu Cuncea, Monica Davidescu și alții adaugă culoare prin mini‑roluri vivante, cu replici de memorat
Regia lui Mircea Cornișteanu aduce un aer proaspăt unei piese cu o istorie veche de peste 50 de ani. El știe s-o țină la limita între nostalgie și contemporaneitate, între comedia tradițională și rafinamentul ironiei moderne. Scenografia, semnată de Puiu Antemir, replică concret kitsch-ului blocului comunist păstrat ironic și minimalist, iar costumele lui Liliana Cenean au nu doar rol estetic, dar și funcțional – fiecare actor pare să șteargă liniștit propriul preș, spre hazul nostru
Mesajul? Ion Băieșu spunea clar: „Am scris această piesă ca să‑i fac pe oameni să râdă”. Și i-a făcut, cel puțin pe Anca și pe cei ceilalți spectatori. Eu am fost mai rezervat. Am apreciat jocul actoricesc, dar piesa în sine, pentru mine nu a fost WoW. Plăcută, cât să te destindă un pic.
City break în București
Mno..așa au trecut doua zile, de city break în București. Așa că dacă vreți să vă destindeți și nu șiți cu ce, poftiți de purcedeți la
- Ateneul Roman
- Teatru Național București
- Grădina Botanică „Dimitrie Brândză”
Suficient pentru un weekend în doi, pentru o escapadă în care să vă relaxați cultural. Cât despre cazare, va pot recomanda Arghezi Boutique Hotel ( ori Arghezi Suites ori cum le-o zice), dar aici rămâne la latitudinea voastră, unde si cum vreți să stați.
