Unii își fac bilanțul la întâi ianuarie, eu mi-l fac la prima plajă. Duminică s-a vrut plajă, dar am cedat la insistențele lui Ștefan și am mers să pescuim la Marea Neagră.
După o alergătură pe străzile Constanței, pentru vestitele râme de mare, am găsit într-un final niște silfide, hrană pentru peștele ce aveam să îl punem pe masă.
Am pornit spre Agigea
Am pornit spre Agigea, 25 de lei intrarea în port, și ne-am dus direct la Bârca și Carei. Altă dată, locul plin de pescari, de data asta erau foarte puțini. Peștele nu se arăta, deși cu o zi în urmă, grupurile de pescari de pe Facebook erau pline cu fotografii, arătând capturile lor. Am stat și noi două ore, tot ce am prins fiind o aterină.
Am profitat de faptul că nu au fost pescari și m-am pus să fac plajă printre betoane, uitând de undiță, lăsându-mă vrăjită de sunetul mării. Nici măcar la Vadu, anul trecut, nu am avut parte de această liniște, printre copii care țipau, familii care se certau și acorduri de manele. Momentele au fost înălțătoare, chiar dacă eram în port, printre vapoare.
Am fost egoistă cu momentul meu, ignorându-l total pe Ștefan. Marea îți golește mintea și îți aduce o notă de optimism, fericire și continuitate. Este cel mai bun psiholog.
După două ore am zis să schimbăm locul, nu înainte, însă, de a admira – chiar și aici, în mijlocul zonei industriale – florile care cresc în arșița Dobrogei.
Unde florile cresc din praf și sare
La prima vedere ai zice că-s doar niște boscheți, dar dacă privești cu atenție, descoperi altceva. În orice loc ajungi, trebuie să fii atent în jurul tău – la flori, la oameni, la micile semne de viață care pulsează tăcut.
Dobrogea nu duce lipsă de flori. Trebuie doar să le vezi. Mici, albastre, mov, galbene, unele înțepătoare – toate par ieșite dintr-o lume care refuză să cedeze. Frumusețea lor e în contrastul cu decorul dur: ele rezistă în soare, în vânt, în praf și în nisip. Și tocmai de aceea te uimesc.
Deși localnică, habar nu aveam de existența unui drum între portul Agigea și portul Constanța. Am fost uimită pe ce coclauri m-a dus Ștefan.
Singurii termeni pe care îi cunosc, legați de port, sunt Poarta 1, zona “liberă”, de unde iau parfumuri și cartierul Poarta 6. Cică am fi pornit de la Poarta 14, Ștefan ducându-mă prin fiecare până la Poarta 1.
L-am întrebat uimită:
– De unde naiba știi drumurile astea?
– Toți pescarii știu drumurile astea, Anca, doar tu nu le știi. Ce să fac și eu… Într-o zi am cutreierat prin port, că eram curios.
Curiozitatea ne caracterizează pe amândoi și facem echipă bună aici. De data asta am fost eu cea care i-am arătat un monument comunist în port și l-am rugat insistent să mă ducă apoi la silozurile Saligny.
Despre acest monument, singurul indiciu pe care cred că l-am găsit, în cartea Șantierul Naval Constanța. File de istorie, oameni și fapte, este că în anul 1982, au sărbătorit 90 de ani de activitate a șantierului prin ridicarea unui mic monument, cu inscripția 1892 – 1982. Monument socialist, deteriorat și abandonat ca multe altele.
Am continuat drumul, trecând pe lângă faimoasele silozuri ale lui Saligny, ce se pot vedea de pe toată “faleza”, venind dinspre gară spre Poarta 1.
Ar fi păcat să nu spun câteva cuvinte despre aceste silozuri.
Silozurile inginerului Anghel Saligny
Silozurile construite între anii 1904–1909 și 1912–1915 de inginerul Anghel Saligny sunt amplasate în danele 17–18 ale Portului Constanța, au o înălțime de 45 de metri și o capacitate de stocare de 30.000 de tone fiecare.
Clădirile sunt realizate din cărămidă și structură metalică. Elementele neoclasice de pe fațade, precum și aspectul general, sunt puternic inspirate de arhitectura din SUA a acelor vremuri.
Culoarea silozurilor chiar te face să te simți în vechiul New York.
Am simțit nevoia să cobor din mașină să le privesc, deși nu este pentru prima dată. Mă încântă orice revedere cu ele. Paznicul silozurilor sunt zecile de porumbei care le dau târcoale, în căutarea unei mese copioase de cereale. Toți grași și burtoși. Povestea cerealelor căzute din vagoanele trenurilor îmi aduce aminte despre povestea bunicului din timpul foametei, când mulți copii mergeau în spatele vagoanelor pentru a culege cerealele căzute.
Una din ele suna așa:
Un văr de-al lui, alături de alți copii, s-au dus să strângă cereale din cala vaporului. Vaporul a plecat cu ei, ajungând în Grecia. De acolo, o întreagă poveste de viață, pe care o voi dezvolta cu altă ocazie.
Ca să îi mai fac o surpriză lui Ștefan și să vadă că nu doar el îmi arată locuri noi, pasionată de statui, i-am arătat o statuie a scafandrilor. Monumentul este datat din 1996 și se află în fața clădirii în care în perioada 1949–1955 a funcționat Școala Medie Tehnică de Marină Constanța, aproape de sediul vechi al Autorității Navale sau al scafandrilor comerciali, cu ocazia aniversării a 100 de ani de la înființarea scafandreriei românești moderne (1896–1996).
Ne-am continuat drumul către următorul loc de pescuit, pe digul de nord, lăsând în spate bricul Mircea și flota Marinei Militare, pe care nu am avut voie să o fotografiem. N-am participat niciodată la porțile deschise și, spre rușinea mea, nu am urcat niciodată pe bricul Mircea, pentru că am vrut să evit aglomerația. Cu siguranță am pierdut multe și abia acum am conștientizat.
Ne-am instalat la 28 de grade, în locul ales de Ștefan, un cheu de andocare a remorcherelor, sperând la un final de partidă cu o producție suficientă să își hrănească familia.
M-am liniștit când am ajuns acolo, văzând că pescuiește pe cheu și nu pe stabilopozi.
Râmele ni se uscaseră de atâta așteptare, soarele ardea, bancurile de chefal dansau în fața noastră și pluta se încăpățâna să nu ajungă la fund.
Vizita neașteptată a delfinilor
Cu toate astea, imaginile din fața mea, cu vapoare, cu șantierul, m-au făcut să nu mă plictisesc, pentru că aveam în minte toate scenariile filmelor românești vechi și fuga românilor peste graniță, ascunși prin vapoare.
Visarea mea a fost întreruptă de strigătul lui Ștefan.
– Vino repede! Filmează! Îl vezi?
Am apucat să pornesc camera telefonului și în fața mea, la 1 metru, un ditamai delfinul alerga un chefal. N-am văzut niciodată un delfin atât de aproape, decât în captivitate, la Delfinariu.
Apariția lor bruscă mi-a creat un amalgam de sentimente: frică, agitație, mirare, scoțându-mă din starea mea de visare.
Deși bancurile de chefali tot treceau prin fața noastră, în urma vizitei neașteptate a delfinilor, și eu, ca un adevărat pescar, încercam să arunc momeala fix între ei – m-au ignorat total. Câte un stavrid amărât mi-a amintit că sunt la pescuit.
Nu după mult timp, la locul unde pescuiam, a acostat un așa-zis vaporaș, care de fapt era un remorcher, așa cum ne-a explicat personalul care îl pilota.
Pe remorcher
M-a mâncat limba și m-am băgat în seamă cu marinarii.
– Da scoateți apa de pe vapor?
– Da, mai trebuie făcută și asta.
– Dar faceți multe curse pe zi?
– Depinde câte nave ies și intră din port.
– Dar dumneavoastră pescuiți?
Și am continuat cu șirul întrebărilor, pentru a afla mai multe despre vas.
Dorind să văd din ce an este, am început să îl bombardez pe Ștefan cu întrebările, ca și cum ar fi trebuit să știe, el lucrând pe remorcher. Norocul mi-a surâs, pentru că Ștefan, pescuind des, îi cunoștea pe marinari, pasându-mă unuia dintre ei.
– Uite, întreabă-l pe domnul detaliile astea.
Atât mi-a trebuit… Confirmarea lui și invitația de a urca pe vas. Remorcherul se numea Turcia, fiind construit în 1982.
Am auzit pentru prima oară cuvântul bintă (pe care l-am trecut în telefon pentru a nu îl uita). Mi-a făcut o prezentare serioasă a vaporului, ca a unui școlar. M-a întrebat dacă vreau să cobor și în camera motoarelor, dar era prea mult pentru mine.
Am urcat în schimb pe puntea de comandă, unde am văzut radarele, stația de comunicații, stația meteo, timona și comenzile de dirijare a vasului. Mi-a explicat că timona se folosește doar în situația în care celelalte elemente de dirijare sunt defecte.
Atunci când am vrut să cobor, logica nu mi-a funcționat și am învățat o lecție: niciodată nu cobori pe scări verticale cu fața, ci cu spatele, pentru a avea stabilitate.
De pe mal, Ștefan mi-a strigat:
– Faci tu ce faci… și te lipești.
O minunată captură de 6 stavrizi, 2 ilarii și o arsură
Spre orele 17:00 am încheiat partida, strângând calabalâcul, cu o minunată captură de 6 stavrizi, 2 ilarii și o arsură pe spate, pentru că am uitat să mă dau cu cremă de protecție.
Ștefan a insistat să mergem până la Farul Alb sau locul de pescuit “La Pensionari”.
– A, mai există un alt far?
– Da! Uite, vezi balizele roșu și verde? Acela e culoarul de intrare a vapoarelor în port.
– Hai să îți mai arăt ceva. Vezi nava asta scufundată? Acum două săptămâni era ușor intrată la apă.
Am încheiat ziua cu un sentiment plăcut. Parcă am fost și la plajă, și turist prin Portul Constanța. Am simțit un pic din istoria locului, m-am liniștit într-o meditație, am văzut delfini de aproape, am învățat lucruri noi. A fost una dintre acele zile în care, cum mi-a spus cineva, „faci rai din ce ai”. Și chiar așa a fost.
