Ce să vizitezi în Babadag?

Ce să vizitezi în Babadag?

Legendele şi poveştile din Dobrogea, mai toate sunt despre turci, nefăcând excepţie Babadagul, pe care l-am luat la pas săptămâna trecută. Am văzut postându-se că au înflorit ghioceii în pădure şi am zis că e musai să ajungem. Cum o fi o pădure plină de ghiocei? Floarea asta pură, modestă cu miros innecacios, care-ţi aduce primul gând pozitiv : Doamne, vine primăvara! Renaştere! De câte ori nu te-ai auzit spunând asta?

Pofta asta de Dobroge arsă, veche, iute, săracă, dar frumoasă o am permanent. Mi-e dor mereu de ea. În fala prezentării vestului ţării, bătrâna aşezare îşi duce zilele singuratică, nedescoperită de românii obsedaţi de aventuri balice ori peruane. Cata spiritualitate, simplitate, gastronomie în bătrâna mea Dobroge. E o întrecere a site-urilor de profil, zeci de jurnalişti ce scriu despre ea, interviuri, date, ani, amănunte, totuşi nu e descoperită, nu e apreciată. Toate aceastea rămân aici şi nici cum nu reuşim să-i depăşim graniţele. Rămânem în paşalâcul nostru turcesc salutându-ne vara, la fiecare sfârşit de săptămână cu prietenii noştri „ mitici”, interesaţi doar de preţul la cazare şi de bifarea cluburilor la cort. Turişti români seduşi de ciubăr, de piscine îmbâcsite de clor, de spa-uri gălăgioase, preocupaţi de gastronomia italiană, chinezească şi de cele 30 de secunde de tik-tok. Românii nu mai citesc nimic, că n-au timp, că n-au bani şi câte şi mai câte scuze, graţie ocupaţiei banale a degetului arătător; sus-jos, sus-jos.

-Sâmbătă mergem la Babadag!

-Ce să facem acolo?

-Ce să facem? În primul rând au apărut ghioceii în pădure la Babadag şi vreau să-i văd, am adăugat categorică. În al doilea rând este un muzeu turcesc şi vreau să-l văd şi pe acesta. Treceam acum 20 de ani, în drum spre Tulcea – Brăila tot o dată la 3 săptămâni şi niciodată nu aveam timp ori nu era deschis şi-s foarte curioasă, aşa că, sfârşitul ăsta de săptămână, sărim peste pescuit. Uite, cum facem! O săptămână unde vreau eu, o săptămână la peşte. Bine, aşa?

-Asta facem Anca! Mergem în Babadag City, în pădure, la ghiocei, unde vrea sufleţelul tău. Mulţumită?

-Hi, hi, hi. Foarte! Şi mi-am arătat zâmbetul forţat.

Vremea sâmbătă arăta că-i cu soare şi blândă. De unde? A fost frig iar griul bacovian ne-a purtat întreagă zi. Totuşi, bucuria că am ajuns la Babadag, nu ne-a fost umbrită de nimic. Distanţa din Constanţa la Babadag este de 90 km, asta înseamnă un cost de aproximativ 60- 100lei la combustibil. Nu există pentru nimeni scuză, n-am bani şi nu-mi permit să mă plimb. Noi dintr-un salariu, reuşim asta. Drumul este spectaculos şi pe timp de iarnă. Verdele pe alocuri atât de intens de nu-ţi închipui că-i februarie, copaci bătrâni atacaţi de vâsc toate alcătuiesc un tablou ce pe mine mă zdruncină de atâta frumuseţe. Câte un câine tânăr, lihnit de foame ce-ţi sare în faţa maşinii, te trezeşte din privitul pe geam.

-Opreşte, opreşte! Să-i dăm pufuleţi.

-Şi doar am zis să cumpărăm un sac de boabe să-l punem în portbagaj.

De unde aveam pufuleţi? Este o regulă a noastră să oprim în Baia să cumpărăm pâine pe vatră şi pufuleţi. De data asta am descoperit şi un iaurt foarte, foarte bun, produs în judeţ. Am păstrat sticla, ca să-i facem o fotografie pentru a ne aduce şi noi aportul cum putem la produsele locale. Dar, cum cu un iaurt nu se face primăvara, poate cu două- trei, apare şi soarele.

…..

„Ce să vizitezi în Babadag?”….

Am oprit maşina în centru, lângă parc şi am luat-o pe jos.

-Hai să trecem prin parc, să intrăm în atmosfera acestei localităţi.

-Anca, ține minte că am plecat pentru pădurea de la Babadag şi ghiocei, nu pentru plimbări în parc.

Uite o statuie! Toma Aurel- boxer. Trebuie să citesc de el când ajung acasă.

N-am avut răbdare şi l-am şi căutat pe net atunci, în parc cu promisiunea că acasă să citesc în detaliu despre el. Am făcut-o cât să-mi dau seama despre cine era vorba.

Integrez şi sursa de insipiratie.

Toma aurel este un boxer din perioada interbelică, născut în Babadag, la 1911. Marea majoritate a partidelor, le desfăşoară în America şi Europa, fiind de altfel primul şi singurul român, care a boxat pe Madison Square Garden şi care şi-a construit o carieră în boxul profesionist american.  Câştigă multe meciuri, însă în timp problemele de sănătate şi-au spus cuvântul. Întreaga lui  familie suferă de poliartrită reumatoidă degenerativă şi nici el nu a fost ocolit. Toma obţine cetăţenia americană, participă la meciuri demonstrative în unităţi ale armatei americane, iar la 32 de ani, se înrolează ca infirmier oferind îngrijiri medicale soldaţilor răniţi pe câmpul de luptă, asistând cadrele medicale în timpul operaţiilor chirurgicale, cărând militari răniţi la punctele de prim ajutor”. . Revine în ring din motive de ordin financiar. Se căsătoreşte cu o rusoaică în 1955 şi are un băiat pe care-l va creşte singur. Îi moare nevasta şi el suferă un grav accident de maşină, se pensionează cu sănătatea şubrezită de accident şi de anii de box în care a fost obligat să înfrunte de multe ori adversari din categorii superioare. Din 1973 trece într-o lume numai a lui. Nu mai recunoaşte pe nimeni, nici măcar pe fiul său…Din pricina repetatelor pierderi de memorie este adus acasă de nenumărate ori de poliţiştii care îl găseau rătăcind pe străzi fără nici o ţintă. Aurel Toma moare în 1980 cînd, rătăcind din cauza bolii în miez de noapte pe o stradă din California, avea să fie lovit mortal de o maşină.

Am traversat parcul şi ne-am îndreptat spre o clădire din piatră, care era biblioteca oraşului, zăbovind preţ de câteva minute şi câteva fotografii cu două grase de pisici.

-Ai remarcat ca aici, pisicile au capul mai mare?

-De grase ce sunt.

-Şi miorlăitoare…

Am luat-o apoi la pas spre Geamie, nu înainte de a ne amuza de vechile vitrine şi de reclame din anii 90.

-Ia uite, Ştefan! Au şi hotel şi restaurant în oraş.

-La Parmac, adăugat Ştefan sigur pe el, de parcă era prieten din copilărie cu administratorul.

-Chiar arată bine, cu lemn, zici că eşti la munte.

-Păi, nu eşti?

Chiar în centru, pe stânga se află Geamia Gâzi- Ali- Paşa. Ne-am îndreptat cu paşi mari, când am auzit chemarea la rugăciune, poate- poate om prinde pe cineva să ne povestească de acest monument, să nu fim nevoiţi să rămânem doar la nivel de citit pe Google. Informaţiile despre ea le-am găsit pe site-ul oraşului. Din păcate poarta era închisă, deşi am încercat-o, tot ce ne-a rămas a fost să o admirăm de afară şi să ne întrebăm al cui mormânt o fi cel din curte. Apoi din discuţiile cu un localnic am aflat că sunt puse nişte boxe şi nu este nimeni la faţa locului. Se vizitează, în special de către grupurile de turişti.

Geamia a fost construită prin anii 1610, din piatră cu un minaret de 21m, fiind cel mai vechi monument de artă musulmană din România.  A fost ridicată de generalul Ali Gaza-Pașa. Reședința pașei dobrogene (generalul armatei) a fost mutată la Babadag (de la Silistra) pentru a putea coordona mai bine trupele militare în confruntările cu Imperiul Rus, așa se face că la Babadag, Gazi Ali Pașa a ordonat ridicarea acestei unei frumoase moschei, care-i poartă numele.

A trecut printr-un incendiu în timpul Războiului ruso-turc, a funcționat ca muzeu până în anul 1989. În perioada 1990-1999 a fost restaurată de o fundație din Turcia redându-i strălucirea de altădată. În interior se află unele dintre cele mai frumoase decorațiuni sculptate în lemn din zona europeană și covoare persane vechi de sute de ani aduse din Turcia.

În curte se află şi Casa Imamului( preotului), Cismeua Kalaigi, care captează un izvor natural folosită spălarea mâinilor şi locul de odihnă a lui Ali Gaza Pasa. Păcat că, toate aceastea le-am văzut de afară, încercuind moscheea ori ridicându-ne privirea spre cer. Cu un picior pe gard, cu două mâini încleştate în partea de sus a lui am stat preţ de 2 minute cu Ştefan să povestim şi să privim.

La 10 paşi de moschee ajungi la Casa Panaghia sau Muzeul de Artă Orientală.

-E usa deschisă! Vino, vino, am strigat agitată!

În uşa ne-a întâmpinat o doamnă. Cu vocea stinsă şi privirea de miloagă am întrebat-o:

-E deschis muzeul?

-Este, este..

-Ne bucurăm, atunci. Citisem că trebuie să sunăm înainte şi n-am apucat.

-Am revenit din concediu.

N-am păşit bine din hol că am şi auzit pe fundal vocea înregistrată unei doamne, care ne introducea în povestea turcilor de la început de secol IX, în aceaste locuri.

 Casa este construită la începutul sec. al XIX-lea. Muzeul de Artă Orientală prezintă piese ce aparţin artei populare tradiţionale a turcilor şi tătarilor din Dobrogea. Expune lucrări de artă decorativă, piese vestimentare, obiecte de aramă, obiecte de podoabă, dar şi mobilier.

Iniţial aici a funcţionat seminarul musulman destinat formării de deservenţilor geamiei şi predării principiilor legii religioase islamice, construit pe locul unei foste medrese(şcoală sau instituţie de învăţământ superior găzduite de o moschee, unde se predă teologia islamică, dar şi alte materii) înfiinţate prin donaţia testamentară a lui Gâzi Ali Pasă, în 1610. După 1903 şi până la terminarea celui de al doilea Război Mondial aici a funcţionat o grădiniţă, iar din anii 1970 o expoziţie e Arta Orientală.

De cum intri în clădire, tavanul realizat din lemn curat îţi ia ochii, cercul cu semilune şi stele, încadrat de razele Soarelui evident că nu putea lipsi în acest context.

Dintre piesele vestimentare ce se remarcă rochia de mireasă este de culoare roşie cu fir auriu, dar care aparţine clasei superioare. Şalvarii, obiectul vestimentar atât de cunoscut la noi în zonă, l-am văzut purtat de musulmani, chiar în această localitate în urmă cu câţiva ani. În Babadag, încă foarte mulţi îl utilizează deşi, vremea lui a apus iar Noul şi Modernul, evident că a fost asimilat şi de această comunitate. Ştergarele, feţele de pernă brodate, îmi era atât de familiare copilăriei, încât abia acum am înţeles contopirea tradiţiilor. Toate acestea aşezate pe un pat cu baldachin. Acesta se împodobea în camera de nuntă sau la ceremonia de circumcizie a băieţeilor. Noi în Tăbăcărie vedeam des astfel de ceremonii şi abia aşteptăm “ botezul băieţilor”, pentru că strada se umplea de vânzători ambulanţi. Cine nu-şi aminteşte de susan, seminţe de floarea soarelui trase în zahăr, acadele ori mărul roşu acoperit cu zahăr topit?

-Mamaia avea feţele de pernă aşa. Uite, Ştefan şi covor din aceasta am avut. Oare ce s-a întâmplat cu el? Ce-or însemna aceste simboluri?

Nu mi-am pus prea multe întrebări căci la faţa locului ni s-a şi prezentat o broşură cu detalii despre acest muzeu semnată de Iuliana Titov şi Alexandru Chiselev. N-am să vă dezvălui în totalitate toate amănuntele, pentru a face loc curiozităţii de a ajunge şi voi aici.

Am plecat fericiţi dintr-un astfel de loc, promiţând că atunci când ajung acasă, să-mi aştern gândurile într-un folder şi să conving, pe cât reuşesc şi pe alţii să ajungă aici, pentru că am regăsit “un puţin” din copilăria mea alături de turcii din Constanţa.

Mi-a reamintit Ştefan care a fost scopul principal al excursiei la Babadag aşa că ne-am întors la maşină să mergem spre pădurea cu ghiocei, evitând intenţionat să ajungem la “ 2 iepuraşi”  pentru a urca pe deal. Am fost sfătuiţi de către o prietenă din Babadag că sunt în pădure, pe toate dealurile.

Bine am făcut că n-am urmat traseul clasic, pentru că întâmplător am dat de o tabără de sculptură abandonată. Dacă de muzeu ştiam ori ghiocei, de aceast deal cu sculpturi nu aveam habar. Văzusem în trecut un documentar cu o tabără asemănătoare în Buzău, de fapt cu preacunoscuta tabără de la Măgura, însă să avem una asemănătoare în Dobrogea, nu m-am aşteptat. În timp ce Ştefan ridică drona am încercat să accesez pe rapid un Google şi am dat de un articol pe Discover Dobrogea cât să mă lumineze.

Deşi, o parte din copilărie şi adolescenţă în casă, datorită meseriei mamei, am luat contact cu această lume artistică, ochiul meu superficial şi mintea fără prea multă viziune n-au putut desluşi interpretarea artistică a exponatelor. Un obelisc, cred eu, un peşte, un ochi şi simbolul maternităţii ascuns de un boschete- copac. Toate erau căzute, tocite, părăsite. M-am antrenat într-o discuţie cu câţiva copii, sperând că ei au poate mai multe detalii de la şcoală, fiind apartinatori ai locului.

-Am venit o dată aici cu doamna, să adunăm gunoaiele…

La atât s-a rezumat toată informaţia obţinută. Am păşit, în sunetul vântului, atentă la fiecare gropiţă, ca să nu-mi apară o soparloasa pe cizmă ori să mi se afunde piciorul în cine ştie de mocirloasă ascunsă, la fiecare exponat în parte. Şi cum în ultimii ani, toată energia noastră ca şi cuplu s-a consumat în jurul aducerii pe lume a unui copil, toate proiectele mele abandonate ori amânate, nu aveam cum să nu urc până la cea mai îndepărtată şi greu accesibilă statuie: mama cu cei doi copii. Unul mai mare în stânga şi unul mic, pe care-l alăptă în dreapta. Atunci când toată atenţia ţi-e centrată către aşa ceva, evident că în orice vezi doar simboluri ori semne. Şi că personalitatea cuplului să fie conturată pe deplin, deschide şi Ştefan gura foarte serios:

-Îi lipseşte, ţaţa din dreapta!

-Păi cum, naiba? Asta ai remarcat tu!

Ne-au luminat între timp doi tineri ce veneau cu rucsacul în spate din pădure unde găsim ghioceii…

-Mergeţi prin pădure şi urcaţi pe deal…

N-am mers prea mult că ne şi auzem horcăielile unul altuia. Ne-am apucat să facem glume pe seama mâncării, a greutăţii noastre şi a lipsei de mişcare. De la glume, ne-a lovit realitatea. N-am avut obrajii îmbujoraţi de ani de zile. Cred că, parcursesem în jur de 1km, vedeam de departe oraşul şi nici urmă de ghiocei. GPS-ul ne arăta de parcurs un drum de 2 km şi ceva până la Rezervaţie şi ne gadeam dacă am făcut cea mai bună alegere plecând pe drumuri necunoscute.

-Eşti sigură că vrei să-I vezi? Ai şi în curte ghiocei, Anca!

-Aş vrea să-i văd în pădure, pentru asta am venit aici, nu? Uite o floricică mov, măcar am văzut ceva.

-Şi o ciupercă pe copac, adăugă Ştefan încântat.

-Şi ce te scălâmbăi aşa cu telefonul, să-I faci fotografie? Zici că eşti fotograf în Vama anilor 2000, l-am tachinat în stilu-mi caracteristic.

-Uite un ghiocel!

-Unde? Unde? Înseamnă că ne apropiem. Trebuie să fie mai sus.

-Eu nu mai urc. Te aştept aici.

-Sunt în stânga , Ştefan! Mai sus, îi văd. Hai şi tu!

-Nu mai urc, nu mai vreau. Mergi de-I fotografiază şi hai să ne întoarcem că-i destul de târziu.

Atât de frumoşi… iar spre vârf eram plin, plin. M-am oprit să-I admir şi nu mă mai săturăm. Mi-am trecut mâna prin ei, i-am atins. Cu greu m-am abţinut să nu culeg un bucheţel, însă ATENŢIE acest ghiocel este deja pe Lista Roşie Europeană a speciilor periclitate. Mi-am amintit cât îi blamez, pe cei care-i comercializează pe marginea drumului şi eu ajunsă la faţa locului să fac acelaşi lucru? Am preferat să-i fotografiez şi n-am înaintat în pădure, pentru că automat aş fi călcat pe ei şi îmi era milă să nu-i distrug.

Aici, în Babadag se află cea mai mare rezervaţie naturală de ghiocei din tară iar Ghiocelul dobrogean, numit şi Floarea Laptelui, creşte doar în Nordul Dobrogei. Deşi se spune despre el că este mai mare şi răspândeşte un parfum îmbătător, ai mei din curte îi depăşeau pe aceştia. Aşa cum am spus mai sus, am venit să-i privesc. N-am văzut niciodată un covor de ghiocei, ascunşi sub frunzele copacilor căzute în toamnă.

Se crede că e de bun augur să ai în grădină ghiocei, pentru că acea gospodărie ar fi ferită de boli. Ghiocelul se prinde uşor, se înmulţeşte repede şi nu necesită un pământ roditor. La noi în curte, pământul este nisipos, bătătorit iarna de lăbuţele căţeilor şi îl hrănim doar cu concentrat pentru flori, luat din supermarket. Sunt mai multe legende despre ghiocel, una din ele spune că, atunci când Adam şi Eva au fost alungaţi din Rai era iarnă, iar pământul era acoperit cu un strat gros de zăpadă. Pe măsură ce înainta prin zăpadă, Eva a început să îngheţe şi să plângă, amintindu-şi de frumuseţile din Grădina Paradisului. Atunci, din zăpada atinsă de lacrimile ei au răsărit ghioceii.

La întoarcere, 3 copii gălăgioşi, cu găletuşe în mână urcau pe deal. Din păcate, în Babadag nu există nici un panou informativ care să aducă la cunoștință celor care ajung aici, că este o zonă protejată și nici la cât se ridică suma amenzilor în cazul în care este distrusă această specie de ghiocei în mod voit.

Timpul nu ne-a fost favorabil, de aceea n-am mai tăiat drumul prin pădure ci am ocolit-o mergând pe marginea unui şanţ. Se vedea superb oraşul la apus s-am fost insotititi preţ de câteva momente de glasul imamului prin chemarea la rugăciune a musulmanilor. Deşi sunt creştin ortodoxă nu ştiu să explic ce senzaţie profundă am trăit atunci când am auzit de la marginea pădurii această chemare. Îmi amintesc de această stare, că am mai avut-o în iarnă, în Istanbul, în liniştea şi întunericul dimineţii. Deschideam fereastra pentru că îmi plăcea să-l ascult. Am reflectat în Turcia şi acum că Dumnezeu este peste tot indiferent de religia cu care ne naştem.

Dacă Apostolul Andrei este considerat creştinătorul poporului român, Sări Saltuk Baba este un sfânt musulman, înmormântat în Babadag , proprovaduitor al religiei mahomedane, trimis iniţial ca misionar în aceste locuri de către Pasa, în jurul anului 1260. La acele vremuri în Babadag locuiau în jur de 100.000 de musulmani, fiind principalul centru de desfacere din Dobrogea, spune într-un interviu imamul Babadagului. În faţa sarcofagului gânditorului musulman Sări Saltuk Baba s-au rugat Baiazid al II-lea, Soliman Magnificul, dar şi Regep Erdogan în anul 2007.

Când a simţit că-i vine clipa de pe urmă, Baba a lăsat cu limbă de moarte să se ridice şapte cenotafuri, în Balcanic şi Anatolia, pentru că nimeni să nu ştie unde este îngropat. Totuşi, oamenii locului au fost convinşi că dervişul a rămas şi după moarte pe acele meleaguri.

O altă legendă, spune că Paşa ar fi trimis un grup de dervişi să găsească locul unde a fost înmormântat Sarı Saltık, iar aceştia s-au întâlnit la Babadag cu păstorul Koyun Baba (Tatăl Oilor, în turceşte), iar acesta le-a indicat un loc unde oile sale nu păşteau niciodată. Dervişii au găsit exact acolo osemintele lui Sarı Saltık.

Locul unde se zice că-s osemintele lui Sări Saltik este marcat cu un indicator şi ajungi la el uşor, pentru că se află chiar pe varianta oraşului. Noi l-am găsit închis, dar asta nu ne-a împiedicat să nu tragem un ochi prin gard. Fără legenda la purtător este un simplu maunsoleu ridicat în memoria lui, aşa că dacă aveţi aşteptări măreţe treceţi cu vederea.

Ne-a plăcut amândurora excursia de o zi la Babadag şi o recomand tuturor celor ce se plâng că se plictisesc ori turiştilor ce ajung la mare şi prind o zi mohorâtă. Ne vom întoarce aici, când se va încălzi, ca să avem posibilitatea să urcăm pe deal până la mormântului lui Koyun Baba, locul unde vizitatorii lăsă câte o bucată de material textil prinsă în ramurile copacilor şi să mâncăm un borş pescăresc la restaurantul din centrul oraşului.

-Coaaarneee, coaaarne avem…Coaaarneeee….Coaaaarneeee de la Babadag, face bine la stomac!