Acasă la românul care a câștigat Premiul Nobel – Elie Wiesel

-Să decidă o evreică soarta Ortodoxiei?

 Mi-a spus “călugărul Degeaba”. Aşa l-am numit, când am auzit astfel de cuvinte. Am lăsat capul în jos, pentru că n-am avut tăria să-l confrut. Nici nu ştiam despre cine vorbeşte şi nici nu conta. Am continuat să cobor scările cu capul în jos şi voiam să fug cât mai repede, să nu-i mai văd rânjetul judecăţii.

Mi-a luat un an şi ceva să pot scrie despre Elie Wiesel, iar propoziţia de mai sus a fost factorul declanşator. În acea zi, în fața disprețului unui om orb, în straie bisericeşti, care judecă, am înţeles că trebuie să scriu.

“Cei care au tăcut ieri vor tăcea şi mâine”

Mi-am făcut curaj, simţindu-mă vinovată într-un fel, pentru că asemenea personalitate nu merită cuvintele mele simpliste aşezate într-un text, pe un blog constănţean. Cine sunt eu, un om simplu, să scriu despre Elie Wiesel?

Sighetul este un oraş frumos, că mai toate oraşele din Transilvania. E genul acela de oraș care te face să mergi mai încet, să privești mai atent. Veneau aici autocare întregi de turişti, să “admire” Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. Abia am găsit loc de parcare datorită lor. Doar trei pensionare, erau rupte de grup şi savurau o îngheţată, pe banca din faţa noastră. Noi doar ce ieşisem din muzeu, ne odihneam picioarele şi mâncăm un covrig alături de prietenele mele…ciorile.

 Cea mai populară dintre ele, încercă să le convingă pe celelalte pentru alegerea luată:

– Hai şi ce făceam acolo? Lasă-ma dragă, pierd vremea pe căldura asta.

Așa cum spuneam, era forfotă peste tot, la muzeu, dar și în centrul orașului. În acea seară urma să înceapă petrecerea de Ziua Sighetului, iar pe stradă se auzeau localnicii entuziasmați:

– Vine, Direcția 5!

Am căscat şi noi ochii la standuri, grăbiţi.

 Urma să mergem apoi „acasă la Elie Wiesel”. Aș putea descrie în câteva zeci de cuvinte casa lui, o locuință modestă, cu trei camere, dar mi s-ar părea superficial, aproape „tiktokăresc”, să vorbesc doar despre pereți, fără să amintesc de ceea ce s-a întâmplat acolo.

Casa se află pe colţ, pe o stradă aproape de centru, găsind-o destul de uşor.

-Oare aici era cartierul evreiesc, în trecut?

….

Am intrat în casă cu o senzație ciudată. Era liniște, dar nu o liniște de muzeu, ci una grea.  Muzeografa ne-a alimentat această stare, prin tăcerea ei.

-Şi acum pe unde mergem? Nu ne-a zis nimic, doamna! Întru pe uşa asta? L-am întrebat pe Ştefan, de parcă el ar fi ştiut.

Am deschis timidă ușa şi un radio s-a pornit. O voce din alt timp, mi-a însoţit privirea, ce-mi era fixată la masă din mijloc, aranjată cu tacâmuri, de parcă îşi aştepta proprietarii, fiind puţin plecaţi prin vecini.

-O zi normală din viaţa lor ! Mi-a spus gândul.

Nu pot să privesc o astfel de masă fără să mă gândesc la ziua în care au fost ridicați.

Elie avea doar 15 ani, când a fost deportat la Auschwitz împreună cu mama, tatăl şi cele trei surori. Deşi, existau zvonuri despre ororile comise de germani, în micul oraş transilvănean, acolo unde tatăl lui deţinea o băcănie, nu erau luate în seamă. Circulau paşapoarte false să poate pleca în Palestina, însă tatăl lui Elie a considerat că nu mai are vârsta potrivită de a o lua de la capăt, într-o ţară îndepărtată şi nici mărturiile macabre nu le-a luat în seamă, considerând că nu poate exista asemenea cruzime în secolul XX, luându-le drept fantasmagorice, deşi ele erau relatate cu lux de amănunte de către un evreu evlavios, foarte apropiat de adolescentul Elie. Acesta scăpase ca printr-o minune şi venise să-i avertizeze ce-i aştepta, însă nu a fost crezut.  

Și totuși, într-o dimineață de sâmbătă, familia Wiesel a fost urcată într-un vagon pentru vite, alături de ceilalți evrei din Sighet, ultimul transport plecat spre iad, ce nu avea să se mai întoarcă.

Am mai făcut un pas. În stânga, o vitrină veche în care erau adunate câteva obiecte de porţelan, în dreapta pe perete erau aşezate câteva fotografii vechi, cu oameni care nu bănuiau ce avea să se întâmple, dar şi una fericită, de la nunta lui. Draperiile grele albastre făceau ca lumina să nu răzbată sub nici o formă, ceasul cu pendul ticăia încet. Am rămas câteva clipe privind la el. Mi s-a părut că timpul s-a oprit. Atunci şi acum!  

„Le-am văzut pentru ultima dată mergând spre dreapta. M-am întors să-l caut pe tata. De atunci, nu le-am mai văzut niciodată.”

Mama şi sora cea mică, de doar şapte ani au fost gazate imediat cum au ajuns la Auschwitz. Elie a rămas doar cu tatăl său. Au trecut prin experienţe groaznice: bătăi, umilinţe, foame. Primeau o supă clară cu câte un colţ de pâine deşi munceau în construcţii, de dimineaţa până seara. Alteori mâncau zăpada cu pâine, doar ca să-si potolească foamea. I s-a extras o coroană de aur din gură, a fost operat şi a reuşit să supravieţuiască în zăpadă şi frig parcurgând șaptezeci de kilometri pe jos atunci când frontul se apropia de ei.

            A doua cameră este mai caldă. Prezenţa unei sobe de teracotă albă, un scaun vechi, de pe care parca tocmai ce se ridicase un bunic, un birou, la care învăţaseră copiii, un tallit, şalul de rugăciune aruncat într-un cuier şi…linişte, multă linişte.

“A rămas aşa mai bine de jumătate de oră, luptând, între viaţă şi moarte, agonizând sub ochii noştri. Şi am fost obligaţi să ne uităm la el. Era încă viu când mi-a venit rândul să trec prin faţa lui. Limba îi era roşie, ochii nu i se stinseră încă.

În spatele meu, am auzit acelaşi om întrebând :

-Unde este Dumnezeu?

Şi am simţit cum, în adâncul fiinţei mele, o voce îi răspundea:

-Unde este? Uite-l aici –  e spânzurat aici, pe eşafodul asta.

În seara aceea, supa avea gust de cadavru”.

În următoarele camere sunt expuse fotografii, cărţi şi ai posibilitatea să vizionezi chiar filme şi interviuri cu şi despre Elie Wiesel ori evrei. Am stat şi noi zeci de minute. Muzeografa foarte drăguţă ne tot întreba:

-Mai vreţi un filmuleț?

-Daaaa!!!

A fost una din cele mai frumoase case memoriale ce le-am văzut. Nu ne-am plictisit o clipă şi vă îndrum să mergeţi ori dacă nu, să citiţi cartea Noaptea şi cât mai multe despre viaţa lui Elie Wisel. Am ieşit din casă cu un nod în gât. Sighetul se pregătea de petrecere, Direcţia 5 începuse repetiţiile, iar oamenii îşi vedeau de ale lor.

Viaţa nu înseamnă doar scroll, tocăniță,  geamuri de spălat, bârfa colegului,  acidul din buze, scuze inutile, trufia materială sau petreceri repetitive trase la indigo ci şi studiu, citit şi documentare.

….

Tatăl lui a murit de dizenterie și înfometare, chiar înainte de eliberare. Eli a fost eliberat din lagărul Buchenwald, pe 10 aprilie când a apărut primul tanc american.Numărul A-7713 a fost purtat toată viața fiindu-i tatuat pe braț.

Apoi s-a îmbolnăvit şi a zăcut între viaţă şi moarte timp de două săptămâni. După ce şi-a revenit a cerut să se uite în oglindă şi mi-au rămas aceste ultime cuvinte scrise :

“Din oglindă mă contemplă un cadavru. Ochii lui mă privesc şi acum”

S-a stabilit la Paris unde a studiat, la Sorbona, literatură, psihologie și filozofie,  iar pentru a se întreţine, predă lecții de limba ebraică și dirija corul unei sinagogi. Tot aici şi-a regăsit surorile mai mari, într-un orfelinat. Elie Wiesel și una dintre surorile sale s-au stabilit în America, iar cealaltă la Montreal, Canada.

În 1956, Elie Wiesel publică pentru prima dată, în limba idiș, romanul Noaptea, în Argentina. Este o carte autobiografică, scrisă după anii petrecuți în lagăr, o mărturie dureroasă, dar necesară. De acolo m-am inspirat și eu, adăugând în text citatele de mai sus. Toate ororile descrise sunt greu de dus, chiar și în cuvinte.

Așa cum lor li s-a părut imposibil, în secolul XX, să trăiască asemenea atrocități, așa și mie mi s-a părut aproape imposibil să citesc cartea până la capăt, deși am făcut-o, în câteva ore, cu sufletul strâns şi lacrimi în bărbie.

Până în martie 2006 s-au vândut 6 000 000 de exemplare a romanului Noaptea doar în Statele Unite ale Americii.

A lucrat ca jurnalist la cel mai mare ziar din Israel. A refuzat  să candideze la funcţia de preşedinte al Israelului, chiar dacă propunerea a venit din partea lui Netanyahu. Wiesel s-a căsătorit la 41 de ani cu Marion Erster Rose şi au avut un fiu Elisha Wiesel.

A devenit un discursant apreciat în problema Holocaustului și a drepturilor omului şi a activat pentru construirea în Washington, a Muzeului American al Holocaustului.

“Şi acum, la zece ani după Buchenwald îmi dau seama ca lumea uită. Germania este un stat suveran, criminalii de război se plimbă pe străzile din Hanburg şi Munchen şi Ilse Koch are copii şi este fericită. Germanii şi antisemiţii spun lumii că întreaga poveste a celor şase milioane de evrei asasinaţi, nu este decât o legendă, iar lumea, în naivitatea ei, o va crede, dacă nu astăzi, atunci mâine sau poimâine”

A fost profesor de științe umane și de filozofie la Universitatea Boston şi la Universitatea Yale.

În 1986 primeşte Premiul Nobel pentru Pace, fiind numit “mesager al omeniei”.

În 2002 a venit la România, pentru a inaugura Casa memorială Elie Wiesel din Sighetu Marmației, însă doamna de la muzeu ne-a povestit că a venit de multe ori la casa părintească.

S-a întors de mai multe ori la Auschwitz iar în 2006 chiar cu Oprah Winfrey. declarând mai apoi că aceasta este, foarte probabil, ultima lui vizită în acest loc.

După toate ororile trăite nu şi-a pierdut credinţa, deşi în lagăr a avut multe îndoieli şi certuri cu Dumnezeu.

“De ce oare l-aş binecuvânta? Toate fibrele fiinţei mele se revoltau. De ce îngăduise El să fie arşi mii de copii în gropile din lagăr? De ce îngăduia El să funcţioneze şase crematorii zi şi noapte, în zilele de Sabat şi în zilele de sărbătoare?”

Am citit, la un moment dat, un comentariu stupid despre Auschwitz:

„De ce s-ar duce oamenii acolo? Ce rost are să vezi atâta durere, când poți merge liniștit în concediu?”

Am fost revoltată. Nu doar pentru că cineva a gândit așa, ci pentru că a și avut curajul să scrie. Trăim într-o lume atât de plată, superficială, încât avem uneori nevoie să privim şi durerea ca să învăţăm din ea, de aceea în 2022 am ajuns la Auschwitz.

Elie Wiesel a murit în iulie 2016, la Manhattan, New York, la vârsta de 87 ani. Ceremonia de funeralii a avut loc la sinagoga unde se ruga, sinagoga ortodoxă Fifth Avenue Synagogue.

“Primul nostru gest de oameni liberi, a fost să ne repezim la mâncare. Nu ne gândeam decât la asta. Nu la răzbunare, nici la părinți. Numai la pâine. Și chiar și când nu ne-a mai fost foame, nimeni nu s-a gândit la răzbunare.”

שָׁלוֹם עֲלֵיכֶם

Pacea fie cu voi…