La mănăstirea Dervent, acolo unde prietenia nu moare

-Trebuie să mergem la Grișa! Nu veniţi şi voi?

-Nu ştiu…s-ar putea să fim plecaţi în acea perioadă.

Se pregăteau încă din vară să meargă la mănăstirea Dervent. Pentru ei, Derventul înseamnă Grișa, dar și locul acela despre care vorbesc mereu, cu detalii despre trăiri și liniște. Un loc cum nu e altul.

-O să-ti placă. Ai să vezi, mi-a zis Lili. Şi mergem şi la Grișa!

Grișa a fost prietenul lui Lili şi Traian. S-a stins tânăr şi dorinţa lui a fost să fie înmormântat la Dervent, loc apropiat de sufletul lui, deși între Canada și Dervent sunt mii de kilometri. Despre Grisa se vorbeşte foarte mult : atunci când stăm la poveşti la telefon ori mergem la un grătar sau într-o simplă vizită, să se uite „băieţii noştri” la stele cu binoclu, dar şi la zile de naştere. Nu mai e fizic printre noi de șapte ani, dar ai mereu senzația că lipsește doar de la întâlnirea asta.

Ne-am pornit în dimineaţa de 5 octombrie spre Dervent. Fusesem cu mulţi ani în urmă, fără să-mi amintesc foarte multe, pentru că eram tânără şi nu eram interesată de viaţă spirituală. Nici măcar nu o înţelegeam.

Dobrogea e blândă toamna, iar apusurile sunt de vis. Drumul spre Dervent este acelaşi cu Sf Andrei.  Sute de nuci, ciufuliţi de hoardele de semisălbatici, ce fac bani din fructele lor, aliniaţi de-o parte şi de alta a şoselei, parcă aşteptau rândul la frizer. Case frumușele pentru Dobrogea, ferme de animale nou-înființate și vii întinse trec în viteză pe lângă noi, fiecare cu povestea ei. Le privești repede, cum citești etichetele de pe șampoane și gelurile de duș din baie, atunci când îți uiți telefonul în cameră.

Mânăstirea, de călugări, se află cam la 100 de km de Constanţa, astfel că am petrecut în maşina cam o oră şi ceva, fără să ne grăbim. De fapt, eu am ales să merg mai mult pentru acest drum, pentru că-mi aminteam că-i spectaculos, Dobrogea mea fiind atât de frumos pictată toamna.

Numele mănăstirii este legat de cetatea Dervent, o veche fortificație romană distrusă de pecenegi. „Dervent” înseamnă „lagăr” sau „garnizoană romană”, dar și „vad de trecere” ori „trecătoare” în limba turcă.

Credința ortodoxă în Dobrogea are rădăcini adânci, poate cele mai vechi din țară, fiind leagănul creștinismului românesc, locul unde şi-a găsit adăpost şi a propovăduit Evanghelia lui Hristos, Apostolul Andrei.

Când am ajuns în Manastire, Lili s-a transformat în ghid turistic.

-Mor după statuia asta. Aici e osuarul, imediat în stânga. Dacă vreţi, vă deschide părintele! Văi şi ce flori au, ai să vezi! Aici e îngropat şi cântăreţul ăla de muzică populară. Hai că, ajungem şi-ti arătat!

Cuvintele-i veneau de-a valma şi bucuria de pe faţa ei era vizibilă. Ajunseseră într-un loc, că acasă. Imaginaţi- vă un emoticon, blond, ghiduş şi cu cel mai mare zâmbet, deşi tocmai străbăteam un mic cimitir.

-Uite! Acolo e Grișa!

Vorbea cu atât de multă naturaleţe, de parcă aşteptăm să dăm mâna, să facem cunoştinţă.

-Bună, Anca Gîrdeanu!

Pentru o clipă, chiar părea că e acolo.

Veniseră cu multe crizanteme în ghiveci, din acelea bogate de toamnă. Doamne, cât îmi plac crizantemele, și totuși am observat că, în ultimii ani, au devenit flori pentru morți. Probabil am niște preferințe macabre. Îmi plac și garoafele, dar parcă alea sunt pentru morții de bloc, iar crizantemele pentru cei de la casă.

I-am lăsat pe Lili și pe Traian să stea puțin de vorbă cu Grișa și să-i aranjeze grădina din fața „casei”. Eu m-am dus să iau la bucăţică fiecare detaliu al mănăstirii, iar Ștefan a ridicat drona, să filmeze de sus. Fiecare şi-a văzut de ale lui şi ne-am întâlnit după două ore. Nici nu ştiu când au trecut, pentru că m-am deplasat cam o sută de metri din faţa cimitirului. Dacă, mă întrebi ce am făcut două ore, nu ştiu să-ti răspund. Efectiv, timpul parcă s-a scurtat.

În curtea mănăstirii de la Dervent s-au adunat, parcă într-o tabără în aer liber, elevii și profesorii Școlii de Arte, secția de sculptură. Exponatele se întrec în frumusețe, unele mai vechi, altele mai noi: îngeri, cruci, chipuri de femei, viitoare mame, mame cu copii în brațe, coloane grecești, sentimente și stări sufletești, așa cum le-a văzut autorul. Printre ele și sfeșnice de piatră adunate din biserici dobrogene. Mă gândeam că până și elevul acela stângaci, care n-a reușit o lucrare prea bună, are parte aici de priviri și aplauze tăcute. Cineva aici iubeşte arta!

La Dervent, pietrele nu sunt doar artă, ci și credință. Legenda vorbește despre crucile care au crescut din pământ, acolo unde cei patru ucenici ai Sfântului Andrei, un preot şi trei fecioare s-au jertfit pentru credința în Iisus. Se povesteşte că preotul a fost jupuit de viu şi spânzurat pe o cruce de lemn cu capul în jos iar celor trei fecioare li s-au scos ochii, li s-au smuls unghiile iar trupurile acestora au fost tăiate în bucăţi şi aruncate în Dunăre, după ce au fost arse pe rug ca să nu le venereze creştinii. Pe locul martiriului, pământul s-a sfințit: din el au crescut pietrele în formă de cruce, despre care se spune că sunt tămăduitoare și făcătoare de minuni.

La aceste cruci, se închină şi se roagă creştinii de veacuri. Sunt multe mărturisiri de-a lungul anilor lăsate generaţiilor, despre vindecări neaşteptate, dureri care s-au risipit şi oameni care au plecat de aici altfel decât au venit.

Crucea Mare este considerată vindecătoare de oameni și se află în  partea stângă a bisericii cum privești spre intrare. Mulți credincioși aleg să doarmă lângă această cruce deci ușa va fii mereu deschisă aici. Crucea Mică este considerată vindecătoare de animale și se află în exteriorul bisericii, în dreptul altarului.

Se mai spune că, într-o Dobroge unde oamenii se creştinau pe ascuns, făcând parte din Imperiul Otoman, moşia unde se aflau Crucile Sfinte a revenit unui turc, Ahmet bei, om foarte credincios. El, şi urmaşii lui le-au ocrotit şi venerat timp de aproape cinci secole, până când unul dintre aceştia ar fi distrus brațele Crucii Mari.

După ani, crucile au fost regăsite de un cioban surdomut. Acesta se află cu oile în apropierea lor. Fiind obosit, tânărul adoarme lângă crucea preotului, dar este trezit de tunetele unei furtuni. Văzând că aude pentru prima dată în viață, tânărul îi mulțumește lui Dumnezeu și împărtășește și altor creștini locația Sfintelor Cruci.

Tot aici, oamenii se opresc și în fața unei icoane despre care se spune că a adus alinare multora. Este vorba de icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu pruncul, care a fost donata mânăstirii, de o familie, care a plecat din Cadrilater.  Se zice, că-n graba plecării, luându-şi strictul necesar aveau să fie opriţi de un glas, ce venea dinspre icoană: „Dar pe mine nu mă luaţi? „.  Se spune că dacă treci pe sub icoană cerând de la Maica Domnului ajutor şi mijlocire către Dumnezeu, aceasta te va auzi şi-ti va îndeplini dorinţele. A făcut-o şi Ştefan, pentru prima dată!

Oamenii vin şi se roagă pentru sănătate, pentru familie, copii sau doar îşi liniştesc gândurile. Vin din toate părţile ţării, în grup mare, aduşi de autocare. Mânăstirea dispune de camere unde te poţi caza.

După două ore, care nu mi-au fost parcă îndeajuns să văd şi să-mi  fixez destule imagini, ne-am întors în cimitir. Lili şi Traian curăţaseră toate buruienile crescute şi terminaseră „grădiniţă cu flori”, în forma de cruce. Am avut impresia că am rămas la nivel de adolescent, că mie nu mi-ar fi dat prin cap să fac acest model şi mai mult de un ghiveci, n-aş fi văzut sensul, nu din motive financiare, ci din viziune obturată.

M-am ruşinat în gând, pentru că eu nu ajung la ai mei în cimitir. Oricum, n-ai ce planta în Cimitirul Central, că toţi sunt sub ciment, unii peste alţii. Când ajung acolo, aproape toată familia Marghiol, stă cuminte, aşteptând să le faci puţină lumină. Au îmbătrânit şi crucile şi cimentul… şi eu. Taică-miu nu a scăpat de soacră-sa nici pe lumea cealaltă şi e cu ea în altă parte. Am trecut într-o vară pe lângă cimitir şi am zis să le duc nişte flori şi lumânări. Mi s-a blocat mintea de pustietatea locului, vara la ora două după-amiază. N-am mai găsit-o nici pe bunică-mea, nici pe tata. Am făcut cale întoarsă, având impresia că-n spatele meu mă însoţesc alte douăzeci de suflete. De atunci, n-am mai călcat singură în cimitir. Nu degeaba se spune „liniște mormântală”.

Ne-am aşezat apoi pe o băncuţă, la masă, în faţa unui mormânt, plin de crini şi tot felul de flori de toamnă.

-Acesta, are seră de flori, aici, lângă Dervent. Vine nevastă-sa şi mereu îi face curat. Nu e mort de mult timp.

Se vorbea de fiecare la timpul prezent, de parcă se mutaseră în alt cartier şi noi eram prin vizită. Atunci, mi-am dat seama că frica de moarte ce te însoţeşte la tinereţe se domoleşte, o dată cu trecerea anilor. Am văzut nenumărate cimitire, am filmat în câteva, altele stau încă în telefonul meu, aşteptând cuminţi,  să-mi găsesc cuvintele şi să le aşez într-o poveste.

Chiar lângă cimitir începea o livadă cu mere roșii, apoase și dulci. Am mers să le fotografiez, dar mai ales să simt cum e să rupi un măr direct din copac. Trecerea dintr-o lume în alta se făcea prin doar câțiva metri.  Vizual, aproape nimic nu despărțea viața de moarte. Parcă cei plecați stăteau de strajă, cu ochii pe livadă.

Greșeala a fost că am fost văzută de alte trei femei. Eu am plecat repede, dar cuvioasele și milostivele au rămas să-și umple, fără rușine, câte o plasă de mere.

Mă bucur totuși că n-au plecat nemustrate. Lili, zâmbitoare, le-a întrebat:

– Or fi bune merele din sacoșă?

Greșeala, totuși, fusese a mea. Eu am rupt primul măr, și ele… au urmat exemplul.

Întorcându-ne în timp, aflăm că Mănăstirea Dervent a fost ridicată pe locul unui vechi cimitir creștin fiind ctitorită de către monahul Elefterie Mihai, care a devenit și starețul mănăstirii. Piatra de temelie a bisericii a fost pusă în 1936, iar sfințirea acesteia s-a realizat la  1942. În anul 1959, autoritățile comuniste desființează mănăstirea și o transformă în I.A.S. Chiliile şi construcţiile adiacente ale mănăstirii au devenit ateliere, magazii şi grajduri pentru animale, iar biserica a continuat să funcţioneze ca biserică de parohie. După căderea comunismului, care i-a făcut mult rău stareţului Elefterie Mihai, acesta se întoarce şi reînfiinţează mânăstirea la 2 februarie 1990. După doar 100 de zile se stinge din viață. Starețul este înmormântat în partea dreaptă a altarului, în afara bisericii vechi. Povestea lui de viaţă este vibrantă, dureroasă.  Merită căutată, citită sau măcar urmărită în filmele care circulă pe internet.

Am intrat pentru câteva minute și în Biserica Nouă, unde se ținea slujba. Totuși, se auzea mai clar afară, prin boxele montate în curte. Oriunde te-ai fi aflat, puteai asculta liniștit. Cuvintele părintelui parcă te găseau ele, fără să le cauți.

Slujba s-a încheiat și ne-am întâlnit toți patru, fără să ne sunăm, sub bolta de viță-de-vie, sprijinită pe coloane de piatră albă, care mi-au amintit de Mănăstirea Techirghiol. De aici, în liniște, se trece prin bucătărie spre sala de mese. În dreapta, dintr-o vitrină, ne salută din nou Grisa. Practic, ne însoțea peste tot.

-Uite-l pe Grișa! Îl vezi?

Lili vorbea cu voce joasă, că și cum nu voia să-i deranjeze, pe ceilalţi. M-am întors instinctiv spre vitrină. Şi da, era chiar acolo!

Călugărul ce ne-a însoţit în sala de mese fusese duhovnicul lui. Cred că era de vârsta mea.

-Poftiţi, intraţi! Ne-a spus prietenos.

Lili mi-a şoptit la ureche.

-Noi suntem invitaţi. Stăm cu călugării. În camera alăturată vin ceilalți meseni.

Deci, Grișa ne-a ridicat, fără să ştim, la rang de meseni importanţi. Aşa cel puţin m-am simţit.

Era pentru prima dată când mâncăm într-o mănăstire. Să vă povestesc despre miros? Doamne!!! Nici nu știu ce cuvinte să folosesc că să-l descriu. Mâncarea a fost servită în farfurii de inox, exact ca-n tabără. Simplu, curat, cald. Iar gustul… că la mine acasă. Spun asta cu toată modestia, pentru că eu cred că cea mai bună mâncare o fac eu , fiind perfect potrivită gustului meu.

Am aflat pentru prima dată că masa se numește „trapeză”. Dacă e o rușine că nu știam, atunci să-mi fie! Masa a început și s-a sfârșit cu rugăciunea „Tatăl nostru”. Unul dintre frați, nu purta haine monahale, a citit, cât am servit bucatele, rugăciunile mesei și câteva povețe. Îl ascultam, încercând în același timp să duc lingura de ciorbă de pește la gură, fără zgomot. Nu ai voie să vorbești la masă. La masa mănăstirească se mănâncă în tăcere, ascultând ce se citeşte. Asta o știm cu toții de acasă, dar tot atunci se nasc cele mai aprige discuții. Aici, noi doar șopteam, despre mâncare, despre liniștea din jur.

Am mâncat după pofta inimii: ciorbă de pește, pâine de casă, pește prăjit, pastă de usturoi făcută de Traian și o gură de vin, doar una, dar mi-a ajuns până-n genunchi.

Un clopoţel anunţă începutul şi sfârşitul trapezei. Când a sunat clopoţelul, de final, toţi călugării s-au ridicat de la masă. Eu abia terminasem primul fel. Deobicei mănânc repede, nemestecând cum trebuie mâncarea. Aici, am rămas ultimă.

-Ai văzut ce s-a întâmplat când a venit mâncarea? Femeia cu copil din faţa noastră, a luat câte două bucăţi de peste prăjit, fără să se gândească, că nu-s destule bucăţi pentru ceilalţi meseni.

-E vorba de educaţie. Atât!

După o masă mai mult decât îmbelşugată, am purces la drum, să vedem cu ochii noştri Izvorul Tămăduirii. Drumul până la Izvorul Tămăduirii e o alee umbrită, străjuită de nuci bătrâni, care se apleacă de parcă te-ar binecuvânta în trecere. Printre frunzele verzi și pașii greoi, cântă păsările. Din loc în loc apar panouri cu gânduri ale părintelui Arsenie Papacioc şi statuiete, reprezentând diverse chipuri. Pe băncile de piatră, la margine, te poți așeza o clipă, înainte de a ajunge la izvor.

Izvorul cu apă tămăduitoare se află la două sute de metri de biserică. Se spune că Sfântul Andrei, făcându-i-se milă de ucenicii săi însetaţi care-l urmau, ar fi lovit cu toiagul în pământ și din acel loc a început să iasă apă limpede. Acest izvor a secat între anii 1959 – 1990, când comuniștii au desființat mănăstirea, din el curgând apă doar o singură dată pe an, de ziua Izvorului Tămăduirii. După anii 1990, izvorul curge din nou, fără încetare, iar credincioşilor care beau apă din el, le alină suferinţele.

Ne-am întors la Grișa, să-l salutăm pentru ultima oară și să vedem cine mai este îngropat aici, pentru că mormintele erau puține. Sub o cruce veche de piatră se odihnește Maica Paraschiva, cea care a donat pământul bisericii și care, după ce a fost alungată din propria casă de copiii ei, a fost prima persoană înmormântată aici.

Tot în acest cimitir își doarme somnul de veci și cântărețul de muzică populară Aurelian Preda.

Arhitectul Dan Corneliu se află și el printre cei de aici. A fost șeful sistematizării Dobrogei, a coordonat studiul de sistematizare a litoralului românesc între Năvodari și Vama Veche și a contribuit la alegerea locului pentru amplasarea Centralei Nuclear-Electrice de la Cernavodă. Acestea sunt doar o parte dintre realizările sale, el rămânând activ până aproape de 90 de ani.

Am plecat din cimitir și am coborât pe o alee de aluni, de data asta spre Casa Oltina. Eram obosiți, după o zi atât de plină. Cu două săptămâni înainte văzusem un reportaj despre această casă și mi-am dorit să o vizitez. Iată minunea! Nici nu știam că se află chiar aici, probabil am urmărit acel video, superficial.

Casa Oltina este o casă cu prispă, foișor, tindă, cu două camere, și cu beci răcoros. A fost cumpărată în anul 2004 cu ajutorul starețului Mănăstirii Dervent şi a fost strămutată bucata cu bucată. Probabil, dacă nu se întâmplă acest lucru, ea se prăbuşea, pentru că urmaşii nu mai trăiau în ea şi nici nu erau interesaţi de aceasta. Noi am găsit-o închisă și nici n-am știut cui să cerem aprobare pentru a intra. Am reușit doar să arunc o privire prin geam. Câțiva pui de pisică ieșiseră la soare din beci.

Frumoasă inițiativă a celor de la mănăstire, care au reușit să salveze o parte din istoria locului.

La casa Oltina am făcut o pauză. Lili şi Traian s-au aşezat pe iarbă, iar eu i-am urmat. Ștefan îşi pierduse răbdarea şi butona telefonul.

Mă dureau toate oasele. Mă gândeam cum o să mă ridic… cine m-a pus să iau contact cu pământul? Toate poveștile despre bunici, muncă și prispă le știam doar din cărți. Era liniște, și fiecare era cu gândul lui.

Ale mele erau multe:

– Uite-acum, dacă-mi ridic bluza la spate, pot prinde puțină vitamina D.

– Ce porumb mare… nu trebuia cules?

– Fii atentă, au făcut lângă casă și magazia. Normal! Unde să-și țină țăranul uneltele?

– Trece un avion!

– Parcă aud împușcături. Ăștia vânează pe-aici.

– Cred și eu că vânează prin pustietățile astea.

– Îți imaginezi, Anca, cum era aici acum două mii de ani?

– Mergeau pe jos… și dacă aveau pe unde să se adăpostească de vânturile Dobrogei!

– Hai că aveau destul pește să mănânce, dar până la pește îi mâncau lighioanele.

– Hi, hi, hi… se vede balta de aici. Cred că Ștefan se oftică maxim acum, când o vede!

– S-a urcat o furnică pe spatele lui Lili. Să-i zic? Cred că a ațipit.

–Ce înseamnă prietenia! Să vii tu prieten, după atâţia ani, să-i cureţi mormântul! Eu oare aş fi făcut asta?

– Cred că ei, acum se gândesc la Grișa.