Ce să vizitezi în Sulina, într-o zi

N-ai vrea să mergem câteva zile în Turcia? O luăm și pe Rodica. Ne facem amintiri împreună

— N-am timp! De ce? Crezi că am să mor?

N-am mai insistat. E o muncă inutilă să-mi conving mama să petrecem timp împreună. Răspunsul ei îmi e atât de familiar, încât îl prevăd de fiecare dată:

— Ai să-ți aduci aminte de mine, de câte ori o să te uiți la casa asta, că ție îți rămâne…

Ce-i drept, n-am fost „cel mai bun copil”, nici acum, la 48 de ani… Am fost o aiurită toată viața și am semănat cu tâmpitul de Mihai, care scria poezii, de „l-a luat”. M-a urmărit toată viața propoziția:

— Tu să taci! Ești copil!

Pentru că-mi frânam cuvintele, ele aveau să iasă că un vulcan dur și grăbit, sub formă de reproș, atunci când te așteptai mai puțin. Răcnetele erau frecvente, alternând cu pauze lungi de liniște și furii neeliberate.

Atunci, m-am apucat să scriu, în ideea că aș fi putut fi ascultată, credibilă și apreciată. N-am reușit nici asta.

— Cine mai citește în ziua de azi? Tu nu vezi? Ai prea mult timp liber. Dacă ai fi avut copii, ce făceai?

Și gândul continuă să nu-mi dea pace:

— Îl vezi pe ăsta din față ce casă are? Crezi că a scris povești? Ori a predat cu 1.100 pe lună? Când te maturizezi?

Și-așa se trece, la noi, de la copil la adult: în funcție de context și reproș.

Am abandonat lupta, mila, respectul și devotamentul. Sunt deja bătrână și încă primesc sfaturi de copil. Dacă maturizarea mea nu s-a produs până acum, lucrurile sunt clare. Mi-am mai ales și un bărbat care se uită la stele, alt aiurit, când nu-s nori pe cer, și mă îmbărbătează și mă susține să scriu, că poate ne-or citi și pe noi, în timp.

Așa am hotărât să-mi iau socrii din dotare și să plecăm într-o zi la Sulina.

— Ne iei și pe noi, te rog? Mergem cu vaporul până acolo? m-a întrebat entuziasmată soacra-mea.

În Turcia, cele două stații de metrou erau parcurse cu vaporul și neapărat filmate și trimise sorei din Italia. Nici noi n-am folosit atât telefonul pentru filmările de blog. Entuziasmul ei mă uimea, dar mă și întristă în același timp. Acum, avea din nou ocazia să meargă cu vaporul. De data asta, în România.

— Păi, nu avem cum să ajungem altfel decât cu vaporul.

— Ihh, abia aștept!

Bucuria se auzea prin telefon. Parcă o vedeam bătând din palme și chicotind la auzul acestei vești. Din nou, cu minunea numită „vapor”!

Din Constanța am plecat de dimineață, dar nu atât de devreme încât să nu-i lăsăm pe socri să aștepte încă treizeci de minute. Pentru că eu: sting lumina, verific mâncarea pisicii, spăl ceașca de cafea, opresc apa, mă mai parfumez o dată, îmi schimb bluza, verific lumina din dormitor, îl verific pe Louise… și, desigur, mă întorc după cana de cafea uitată în hol.

Transpirată, pornim la drum sub reproșurile interminabile ale lui Ștefan:

— Mai taci din gură! Că vorbești de nu te oprești!

I-am spus categoric:

— Așa plecăm noi la drum de fiecare dată.

Drumul până la Tulcea l-am parcurs cu atenție. Este cunoscut ca un drum periculos, uneori de tiruri, alteori de căruțe, și unde, în marea majoritate a timpului, mașinile cu număr de TL parcă fac liniuțe, angajându-se în niște depășiri de zici că își doresc, intenționat, să le fie ultimul drum.

Mergem prudent, să nu avem surpriza ca, dintr-un entuziasm ori teribilism de-ăsta, să fim și noi pe același ultim drum.

Mașina ne este plină de provizii, că nu se știe ce găsim acolo. Eu sunt cu ele în rucsac, varianta modernă, soacra-mea cu papornița. Amândouă, nemâncate!

— Ce-ați pus, măi, femeilor, aici? ne-a certat Ștefan, fără rost, el, silfidul de 150 de kilograme.

— Mâncare! Că acolo avem de alergat. Eu vreau să văd tot, într-o zi. N-am timp de restaurante!

Vaporul nostru „de stat” pleca la ora 10 dimineața. Fiind sâmbătă, poți parca în Tulcea gratuit. Noi am găsit parcare aproape de faleză, dar am citit de două ori panoul, să nu ne trezim cu o amendă.

Plecarea era din zona autogării, iar noi veneam, evident, din partea opusă.

Așa că ne-am pus pe alergat, să nu cumva să rămânem fără vapor!

— Hai, hai, repede!

— Unde plătim?

— Pe vapor!

Asta am și făcut. Șaizeci de lei dus, iar soacra-mea, fiind pensionară, a beneficiat de reducere.

Așa că, sfat practic: nu vă uitați cupoanele acasă.

Drumul până la Sulina durează în jur de patru ore, timp suficient cât să se sature și soacra-mea, în sfârșit, de plimbarea cu el. Eram toți mulțumiți.

Mi-am dorit să văd Sulina după ce am citit Europolis de Jean Bart, una dintre cărțile mele preferate, și eram curioasă ce-a mai rămas din acel oraș. Ștefan își dorea să vadă locuri de pescuit, socru-miu, că se plimbă, vede locuri noi și are ce povesti cinci ani de acum la fiecare întâlnire, iar soacra-mea… am tot zis și repetat.

Am lăsat Tulcea în spate, într-un spactacol al naturii cum rar vezi. Toate telefoanele erau ridicate în aer şi filmau. Am avut grija să-mi aleg pe punte un loc cât mai bun, pentru a face acest lucru, însă peisajul este superb, indiferent din ce colţ îl priveşti.

Pe vapor, fiecare trăia călătoria în felul lui. Ştefan făcuse front comun cu socru-miu dispărând în discuţii cu alţi bărbaţi, eu mă ocupam cu fotografiatul, iar soacra-mea stătea cumințică pe scăunel, fără să scoată un cuvânt.

Copii care se alergau pe punte, mame care țipau, tați preocupați de bere, localnici obosiți cu papornițe după ei și alții, liniștiți pe scaunele lor, admirând peisajul, indiferenți la toată vâlva ce se desfășura în fața lor.

„Nea Marin” lipsea de pe vas, că totul era pestriţ.

La un moment dat, un individ ce prinsese curaj şi avea chef de socializare, începuse să-mi pună întrebări ce se găsesc prin CV. Am răspuns să socialez, fiind dintr-o dată curioasă de existenţa lor.

Unde dracu se duc ăştia? mi-am zis în gând. Îs deja beţi.

-Mergem la plaja din Sulina, că ne-am plictisit de Costineşti!

Între un drum la bar ( că există şi bar pe vapor) şi două beri, m-a lăsat în compania prietenului să mă descoasă şi să mă intervieveze. Au ajuns şi ei în Sulina – praf şi pulbere de beţi – tot ei fiind cei plictisiţi pe turiştii „cocalari” din Costineşti.

—Ia uite cine strică liniştea, mi-am zis în gând!

Cum am trecut de Tulcea, comuna Partizani își arăta locurile de pescuit… ce-i drept, toate fiind goale. Am privit mult peisajul din jur, fără să spun nimic. Dunărea curgea în ritmul ei, ignorându-ne complet. Pe maluri, sălciile se aplecau ușor, în concurență cu alți copaci, fără ca mâna omului să intervină în legănatul lor. Din loc în loc vedeai văcuțe la păscut și mă întrebam: „De unde vin acestea? Că nu văd nici om cu ele, nici vreun sat.”

Din când în când, ne depășea grăbită câte o barcă rapidă, dar nu eram invidioasă, îmi doream că drumul să dureze cât mai mult, ca să nu pierd nimic din ce mi se arăta în față. Nu eram pentru prima dată în Deltă, dar m-am simțit și comportat că și când aș fi pășit acum în tot acest tablou.

Eram departe de locul unde caii sunt liberi, dar prezența lor, pe o bucată de pământ, m-a făcut să mă întreb dacă sunt liberi, semiliberi ori cu stăpân. Animalele pășteau, turiștii beau bere și mie mi se făcuse „puțin fomiță”. Am curățat un ou, comportându-mă „că o doamnă” — că doar nu scoteam brânza acum, aveam s-o mâncăm mai târziu pe bancă.

Soacra-mea s-a luminat la față. O rodea stomăcelul ca și pe noră-sa, doar că ei îi era rușine și se hrănea din când în când cu câte o gură de apă.

– Vai, ce bine mi-a făcut oul ăsta! Deja îmi era rău. Mie îmi e rușine să mănânc aici, dar cu diabetul meu…

– Mai vreți?

– Nu, dar dacă mai ai…

Oul acela, amestecat cu miros de motorină și stropit cu apă de Dunăre, a fost liniștitor pentru micile noastre stomăcele. Doar nu cărasem papornițele degeaba! Soacra-mea şi-a făcut semnul crucii, mulţumită ca Divinitatea i-a auzit ruga şi mi-a trimis mie gândul, să curaț ouă pe vapor.

Din loc în loc vedeam câte o căsuţă şi mă întrebam: E frumos vara aici, n-am ce zice. Dar, iarna? Ce fac oamenii pe aici?

Apoi, în peisaj s-au integrat din ce în ce mai multe pensiuni şi locuri perfect amenajate pentru pescuitul din barcuță. Să mă fac înţeleasă! Bărcuţa aia campată, nu era aia de lemn, ce o desenezi tu în clasa a treia. Ci aia lucioasă cu bara de aluminiu( sau ce-o fi) şi pescari cu echipament special cumpărat, parcă erau pregătiţi pentru emisiunea „ Pescarul hoinar”.

Vaporul opreşte la Crişan să mai coboare din pasageri, dar nu o fac prea mulţi.  Marea majoritate mergeau mai departe.  Astfel, treci lin şi pe lângă complexul Lebada. Cred că, toată lumea ştie de el. A fost înfiinţat prin anii ’70 pentru nomenclaturişti. Am şi eu o legătură cu el. L-am admirat prin fotografii ori reclama la Delta Dunării. Parcă ne-am cunoaşte de-o viaţă.

M-am holbat atent la turiştii ce-şi fixau vitamina D, pe câte un șezjlong din rafie, în timp ce alţii se răcoreau în piscina cu vedere la Dunăre. Am trecut liniştită. Ăştia sigur n-aveau ouă la ei…şi nici branză!

Pe lângă sălcii şi copaci ce par pictaţi, apar din loc în loc văcuţe, cai şi bărcuţe bătrâne, ruginite şi uitate. Unele se strâmbă la tine, altele, „până la brâu” înecate, parcă cer ajutor; iar altele, indiferente, năpârlite de timp, şi-au acceptat soarta. Într-o altă localitate, foste nave de război stau cocoşate, nepierzându-şi albastrul din vopsea, adunate parcă la o vorbă. Par nişte veterani semilucizi, la o discuţie fără proteză…

– Fosta-i lele cât ai fost!

– Băsescu ne-a vândut flota!

După patru ore şi ceva am fost nerăbdătoare să ajung la destinaţie. Intrarea în Sulina a fost o surpriză neplăcută pentru mine. Lăsam în urma vasului clădiri abandonate ori neîngrijite şi de-o parte şi de la alta: Turnul de apă, una dintre clădirile-simbol ale orașului, fosta fabrică de conserve din pește, foste ateliere și depozite portuale.

 Deşi informaţiile despre Sulina sunt nenumărate pe net ( n-aş vrea să le enumăr acum) şi le urmăresc de ani de zile, pentru această scriere am optat să le folosesc doar pe cele din cartea : Poveştile Sulinei, autori Gheorghe Comarzan şi Nicolae Iacob. Am ales să nu o adaug la finalul poveştii, deoarece mă va însoţii până la sfârşitul articolului. O carte bine structurată, uşor de citit, cât să-ți iei toate informaţiile necesare, datorită capitolelor sale clare. În ultima vreme, nu mai cumpărăm absolut nimic ce ne-ar putea încărca pereţii ori spaţiile din casă. Dacă, găsesc o carte să-mi hrănească curiozitatea, o cumpăr fără ezitare –  aceea rămânând amintirea locului. Acum, consider că am fost foarte norocoşi achiziţionând-o. Nu am să intru în toate detaliile, pentru ca, atunci când ajungi într-un loc e bine să le descoperi prin ochii tăi. În plus, articolul s-ar putea lungi cât o coadă la Sfânta Paraschiva.

În România ca să se construiască ceva durabil a fost mereu cu implicarea străinilor. Ori idei ori sponsorizări. Asta s-a întâmplat şi cu acest turn, care poate fi văzut chiar din vaporaş, înainte de intrarea în oraş.

În vara lui 1893, o epidemie de holeră a izbucnit la Sulina, răspândindu-se rapid printre marinări și localnici, secerând multe vieţi. Legenda spune că în 1897 în timpul vizitei Reginei Wilhelmina a Olandei aceastea a fost servită cu un pahar de apă direct din Dunăre. Aflând că locuitorii folosesc apa nefiltrată a decis să doneze o sumă de bani pentru construcţia unei uzine de apă. În ajutorul ei a venit şi Comisia Europeană a Dunării şi prin eforturi comune, construcţia de ieri funcţionează până în zilele noastre.

Nu l-aş fi reperat, dacă nu mi-ar fi atras atenţia cărămida roşie. Şi tot ce este construit în stilul industrial, am zice în zilele noastre, pentru mine nu poate fi ignorat. Un astfel de turn, mult mai mic, dar la fel de frumos se află în Basarabi ( Murfatlar).

Puțin mai încolo, dincolo de turn, se arătă o altă rămășiță a vremurilor bune, fosta fabrică de conserve din pește. Prima conservă a ieşit de pe poarta fabricii în 1974, fiind foarte apreciate conservele de sardine în ulei şi stavrid.

„Se punea peştele, o boabă de piper şi o frunză de dafin, în cutiile pe care le primeam de la Buftea.”

Fabrica s-a închis în 1995 şi de atunci, diverşi investitori au promis folosirea construcţie, însă în 2025, ruina din faţa mea, mi-a arătat contrariul. Multe interviuri, multe intenţii suficiente doar cât să umple paginile ziarelor.

Gheorghe Comarzan ne-a povestit un amănunt foarte interesant pentru doamne. Sideful din ojă, foarte la modă în anii ’80, se obţinea din solzi de pește. Mai exact solzii de la șprot sau hamsie prin tratarea termică și chimică se transformau într-o substanţă numită guanină. Din două tone se obţineau doar 1,5 kg de guanină. Sideful astfel obţinut se trimitea la fabrica Farmec din Cluj.

Am lăsat în urmă ruinele și blocurile comuniste cu acoperiș, trei etaje și balcon înalt și ne-am apropiat de port. Copiii nu se mai auzeau, în schimb mamele începuseră o teorie inutilă, iar eu simțeam că mă doare capul de la atâta gălăgie ce o făceau ele, nu cei mici. Totul a durat foarte puțin, până când, printre bagaje și alți turiști, mamele au început să-și tragă copiii lângă ele, ca pe niște păpuși. Întinși de o mână, copiii au început să urle și ei. Se strânseseră toți ca un nod căpușat la poarta de ieșire.

 — Ducă-se cu toată gălăgia și scandalul!

Am coborât printre ultimii, în acorduri și invitații:

— Un taxi, un taxi, un taxi!

În loc să ne așezăm și să ne organizăm mica noastră excursie, m-am pus pe fotografiat sediul Comisiei Europene a Dunării. Uitasem de Jean Bart, iar toată adrenalina mi se mutase spre punctele pe care aveam să le ating în câteva ore, în micul orășel pescăresc.

— Acum putem mânca? am auzit-o în spate, pe soacră-mea.

Lumea se risipise, care încotro, iar în fața noastră se arăta o bancă cu un coș de gunoi lângă, cât să ne imaginăm că servim un prânz gustos din papornițele-minune. Fața de masă ne lipsea, dar şerveţelele și tacâmurile erau prezente. Cu ocazia asta, ele își mai subțiau încărcătura. Urmau mulți pași de dus în această toridă excursie de iulie.

Am servit un caşcaval tăiat felii de 200g, cât micul dejun al familiilor de nemţi, cu roşioare şi şniţele. Pe bogăţie şi grasomănie, că noi niciodată nu mâncăm mult – dar ne îngrăşăm. Că aşa ne-a lăsat Dumnezeu – graşi de la sine putere!

La ora 13:30 am obţinut un prim zâmbet de la soacră-mea fără să stea la fotografie. Socru-miu se apucase să facă curat şi vorbea- el ştie ce- şi eu eram nerăbdătoare, ca o nora perfectă ce sunt.

Şi pentru ca excursia să înceapă o dată, Ştefan şi-a găsit uşurarea într-o clădire amenajată într-un parc cât o grădină de bloc, unde era o statuie.

— Cine-i asta?

— De unde să ştiu? Uite mi-a scăpat amănuntul. Nu vezi şi tu ce scrie? – George Georgescu.

— Enescu?

— Georgescu, Ştefan! Nu citeşti? Unde ai fost la Dorohoi? La cine?

— Porumbescu, Enescu, Georgescu… cine să-i mai reţină?

— Nici eu n-am auzit de el. Ce să zic?

Atunci n-am dat importanță numelui. Aveam să-l mai întâlnim, fără să ne așteptăm, mai târziu, la far.

După „masa” improvizată pe bancă, în fața portului, ne-am pornit în trombă. Pe partea stângă se ridica impunător Palatul Comisiei Europene a Dunării. Construit între anii 1868 și 1870, în stil neoclasic și sub forma literei „E”, a devenit o emblemă a modernității. Palatul a fost sediul instituției care administra navigația pe Dunăre și stabilea regulile de comerț între marile puteri europene, dar și siguranța navigației.

Clădirea cuprindea apartamente pentru personalul instituției și spații de cazare pentru vizitatori, fiind considerată primul hotel modern din Dobrogea. Deși a fost bombardată în ambele războaie mondiale, în 1917 și 1944, a fost refăcută de fiecare dată, ultima oară în 1958, când și-a recăpătat frumusețea de odinioară.

În 2025, însă, Palatul arăta o lipsă de respect și o indiferență a autorităților față de tot ceea ce a însemnat acest simbol al Sulinei. Geamurile sunt încă la locul lor, dar vopseaua decojită și tencuiala căzută mi-au amintit că sunt în România, acolo unde dacă nu există interes sau licitație, mâna omului nu se mai vede.

În faţa sediului se află un bust a inginerului britanic Charles A. Hartley, denumit „părintele Dunării”. Acesta a reuşit să realizeze lucrări de regularizare a canalului Sulina, şi să asigure tranzitarea de către nave mari a Barei Sulina. În trecut navele de dimensiuni mari se opreau în bancurile de nisip şi erau prăduite şi vandalizate de către piraţi şi contrabandiști. Datorită activităţii sale merituoase, însăşi Regina Victoria a Mării Britanii îi acordă titlul de Sir – o recunoaștere pentru omul care a îmblânzit Dunărea și a făcut posibilă navigația spre Marea Neagră.

Am purces mai departe, pe o stradă necurățată, flancată de clădiri abandonate. Curiozitatea mă făcea să mă lipesc de unele geamuri, poate reușesc să înțeleg ce s-a lăsat în urmă. La o intersecție, unde un indicator arăta drumul spre Farul Comisiei Europene a Dunării și Cimitirul Comisiei Europene a Dunării , două dintre cele mai importante obiective istorice ale orașului, o altă clădire comunistă, părăsită, mi-a amintit brusc realitatea de azi a Sulinei.

Până să văd Farul, nimic din ce întâlnisem nu-mi plăcuse. Orașul părea o fantomă care-și plânge durerea, amintind prin nenumăratele articole, cărți și oameni de gloria de odinioară și atât.

Farul era singura clădire renovată de când coborâsem în port. Parcă m-am luminat și eu, asemenea albului cu care se alintă el.

Există mai multe faruri în Sulina: unul este Farul de pe digul de Nord, Farul Comisiei Europene( Farul vechi) şi Farul Nou. Toate cu poveştile lor foarte interesante, pe care le găsiţi detaliate în cartea ce v-am recomandat-o mai sus.

Construcția Farului Comisiei Europene a început în 1838 și a fost finalizată în 1841. Avea treisprezece lămpi cu petrol, care produceau o lumină intensă, vizibilă de la o distanță de 13 mile. Materialele folosite pentru construcție au fost aduse din toate colțurile lumii: lemnul din India, piatra din Malta și Grecia, bronzul și cuprul din Franța, iar cristalele din Anglia.

Farul a fost administrat de Imperiul Țarist până în 1854, apoi de Imperiul Otoman până în 1879, când a fost preluat de Comisiunea Europeană a Dunării. A fost reparat de mai multe ori, iar în 1970 s-a trecut la iluminatul electric. Aș zice că au durat destul de mult toate aceste schimbări, mai ales dacă ne gândim că inginerii englezi care treceau pe aici aveau, în general, nenumărate realizări într-un timp mult mai scurt.

Farul Comisiei Europene a Dunării a beneficiat de lucrări de restaurare și consolidare şi a devenit muzeu în 2003, În prezent, muzeul arată îngrijit, de la grădina din față până la cele 91 de trepte verzi care duc în turnul lui.

La parter în stânga este amenajată o expoziţie cu imagini ale faunei şi florei din Dobrogea, iar în dreapta, două camere i s-au alocat muzicianului şi dirijorului George Georgescu. Tatăl lui era șeful vămii portului, iar mama de origine greacă, era fiica căpitanului portului.

Sunt prezentate fotografii din viaţa acestuia: familia şi parcursul lui profesional. Plecat dintr-un mic şi oraş port a concertat în toate marile săli ale lumii- de la Bucureşti la Berlin, de la Paris la Viena, de la Milano până la New York. Activitatea lui este generos descrisă chiar pe Wikipedia iar dacă sunteţi curioşi puteţi da un click.

Tot la parter găseşti nenumărate fotografii cu Sulina în perioada ei de glorie, cu moda vremii, clădiri ce au dispărut în timp şi cabinetul de lucru al scriitorului Jean Bart, pe numele lui adevărat Eugeniu Botez, cel ce l-a avut ca dascăl pe Ion Creangă . Există şi o legătură a acestuia cu oraşul Constanţa fiind la început de secol, profesor suplinitor de matematică și geografie la viitorul Liceu „Mircea cel Bătrân”. Deasemenea a fost elev şi ofiţer pe bricul Mircea.

Am frică de înălțime dar, cu ajutorul socrului meu am urcat în turn, căci Ștefan, nu mai vru să-și miște piciorușele arătoase de la umbră. Din cei patru, noi doi mereu ne avântăm în necunoscut. Cu capul în jos, privind doar spre trepte, pășeam atent. M-am bucurat când l-am auzit spunând:

— Fii atentă că-i o bară aici, să nu dai cu capul de ea!

Micile atenții și vorbele bune cântăresc, pentru mine, mai mult decât orice fală sau poziție socială. Pentru că, dacă n-ai un Mitică, socru-miu, să-ți faci rost, e greu. El e omul cu „Da!”.

— Da, mergem. Da, facem. Da, vin.

Și încheie mereu cu:

— Da’ cum să nu, Anca!

— Nu-mi faceți și mie o fotografie aici, din turn? Să se vadă și casele și scările și să mă scoateți și slabă!

— Da, Anca, îți fac!

M-am apropiat cu greu de balustradă să privesc în jur, dar totuși m-am chinuit să o fac. Cu toate astea, frica de înălțime nu mi-a dispărut, tot simțind fiori pe coloană și o ușoară senzație de greață.

Când am ajuns jos, i-am ridicat de pe bancă pe Ștefan și pe doamna Iuliana și… la drum, că nu avem timp de pierdut.

Doi kilometri i-am cărat, pe o căldură infernală de iulie, ca să ajungem la vestitul Cimitir din Sulina , Cimitirul Multietnic, Cimitirul Maritim, Cimitirul Comisiei Europene.

Eu, cu dorințe mărețe, eram cea care abia ținea pasul cu ceilalți trei. Strada pe care am străbătut-o părea desprinsă din anii ’80. Parcă priveam casa și curtea din Tăbăcărie, în care am crescut. Curțile erau ferite de soare prin bolți de viță de vie, iar pe micile bucăți de pământ fiecare își cultivase fie legume, fie flori din semințe păstrate an de an ori primite de la vecini.

Am văzut într-o curte plantat bambus, destul de dezvoltat, semn că oamenii încearcă și experimentează, să vadă dacă le priește clima. Căutăm cu privirea și case mai vechi, dar am întâlnit doar două în drumul nostru. Același drum care duce la cimitir, duce și la plajă.

La poarta cimitirului eram toți patru, leșinați de căldură. Ștefan a fost primul care a renunțat și a hotărât, fără să-i pot schimba decizia în niciun fel:

— Eu mă duc în dreapta, la evrei și turci. Tu te duci unde vrei…

Nu aveam cum să renunț acum, când venea partea cea mai interesantă. Totuși, în liniștea aceea mormântală, nu mă vedeam zglobie, sărind printre morminte cu telefonul în mână, făcând poze. Balanţa s-a înclinat și de data asta: mi-a sărit în ajutor soacra-mea! Două speriate, plecate să caute morminte, în timp ce bărbații noștri erau „obosiți”.

Ca să va faceţi o idee ce naţionalităţi au trăit în Sulina, există şi o statistică din anul 1900, care spune că populaţia de 4889 locuitori era împărţită astfel:

803 români, 546 ruşi, 2056 greci, 444 armeni, 268 turci, 211 austro-ungari, 173 evrei, 117 albanezi, 49 germani, 45 italieni, 35 bulgari, 24 englezi, 22 tătari, 22 muntenegreni, 21 sârbi, 17 polonezi, 11 francezi, 7 lipoveni, 6 danezi, 5 găgăuzi, 4 indieni şi 3 egipteni. Evident că, în funcţie de războaiele vremii, populaţia a fost diferită. Că aşezăminte de cult sunt consemnate – două biserici ortodoxe româneşti, două ortodoxe greceşti, o biserică romano- catolică, una ortodoxă rusa, una armeană, una anglicană, una protestantă, o sinagoga şi două geamii.

Cei care mureau în Sulina, indiferent de religie, erau îngropați în același loc, pentru că nu există o zonă separată pentru fiecare confesiune. Abia după constituirea Comisiei Europene a Dunării în 1856, cimitirul a fost amenajat pe confesiuni. Se află aproape de malul mării practic, dacă voiai să ajungi la plajă, trebuia să treci mai întâi printre cruci.

 Atunci când se înmormântă o persoană, pânza freatică fiind la suprafata, înhumarea nu se petrecea în condiţii normale, cimitirul aflându-se până în anii 70 pe un teren înălţat artificial prin metoda caldarâm. Acesta a suferit transformări în perioada 1976- 1984, când comuniştii au desecat zona pentru agricultură şi lucrurile au intrat în normalitate.

În acest cimitir sunt îngropaţi marinari, persoanalitati ale vremii şi pe cei ce moartea i-a surprins în acest loc.

Unul dintre cele mai vechi monumente funerare, datează din 1858 şi este închinat lui John Tillmail, un membru din echipa lui Sir Charles Hartley, care a participat la pregătirea lucrărilor pentru regularizarea canalului Dunării.

Sir Charles Hartley a descoperit pe malurile Sulinei și alte morminte ale unor marinari britanici, decedați în urma înecului, pe care le-a mutat în cimitir şi se află chiar lângă capelă.

Un alt mormânt celebru este cel al Îndrăgostiților. William Webster (25) și Margaret Ann Pringle (23), doi tineri englezi uniți de o iubire sfârșită în apele Dunării. În vara anului 1868, ea, aflată în vizită la tatăl logodnicului său, a alunecat de pe puntea vaporului S.S. Adalia, ancorat în portul Sulina. William, ofițer pe navă, s-a aruncat să o salveze, dar amândoi s-au înecat. Aceasta este realitatea consemnată în arhive și pe pietrele lor funerare.

Legenda spune însă că vaporul ar fi naufragiat și că trupurile lor au fost găsite îmbrățișate, iar în nopțile liniștite umbrele lor se plimbă pe aleea englezească, că și cum s-ar mai căuta și astăzi.

Noi am venit special pentru mormântul ultimului pirat din Sulina- Giorgios Kontoguris, născut în Kefalonia în 1838 şi decedat la 25 martie 1871. L-am căutat ceva. Mormântul piratului se află pe partea dreaptă, spre capătul cimitirului şi are însemnele pirateriei.

  El atrăgea corăbiile spre țărm prin trucuri ingenioase, se zice că noaptea lega felinare de coarnele vitelor de pe mal, iar navelor li se părea că farurile de navigație sunt pe uscat. Acestea eșuau, iar el le jefuia. Sunt mai multe variante ce le-am citit în legătură cu moartea să – că Giorgios a fost capturat și executat de autoritățile otomane, că ar fi fost ucis de piraţii ruşi sau că a fost găsit mort de către localnici în coliba sa. Alţii că era foarte bogat şi cunoscut. Autorităţile vremii au fost uimite să afle cine stătea în spatele acestor jafuri. Oricare din aceste variante nici nu mai contează. A fost pirat!

 Fratele său, Grigorios, care e înmormântat în acelaşi cimitir alături de soţia sa Elenă a ridicat o piatră funerară pe care a inscripționat: „Aici zace Ghiorghios E. Kontoguris, cetățean excelent”.

Piraţii erau închişi la Tulcea sau Constantinopol, alţii erau trimişi pe front sau erau legaţi de sălcii şi lăsaţi prada ţânţarilor, aceştia având o moarte lentă. Se apelă la aceste pedepse pentru a descuraja pirateria.

Ultimii piraţi din Sulina au fost trei ruşi cu femeile lor. Se ascundeau prin Delta Dunării şi-si creeau canale să se deplaseze printre stuf. Aceştia au fost prinşi, în timp ce jefuiau casa unui negustor bogat din Sulina. Femeilor li s-a tăiat parul, ceea ce era un gest menit „să le marcheze”, să le facă de rușine în ochii satului sau ai comunității, un act de umilire.

Prințesa Ecaterina Moruzi, nepoata lui Ioan Sturza și-a găsit sfârșitul la Sulina și a fost înhumată inițial în cimitirul de acolo, apoi familia a deshumat-o şi îşi doarme somnul de vechi în Constantinopol. Când zici prinţesă îţi imaginezi un personat creionat de Disney, însă în Poveştile Sulinei, am găsit o fotografie a acesteia. Negricioasă, urâţică, grasunică, mustațică….da, prințesică!

Avea însă o minte sclipitoare şi o educaţie rafinată. S-a mutat în Sulina, după ce fiul său Dumitru Moruzi a fost numit subprefect. Aceasta a realizat un plan pentru construirea unui teatru, dar nu a mai reuşit să-l vadă şi finalizat. Construcţia a fost realizată de primar, fiul acesteia şi alţi negustori înstăriţi. Însuşi regele Carol I şi regina Elisabeta au participat la spectacolele ţinute aici. Din păcate un grup de revoluţionari ruşi l-au incendiat şi nu a mai fost refăcut.

Sunt multe monumente frumoase şi poveşti fabuloase, cea a fraţilor Inglesis, a lui Pavlos Camberi şi a soţiei Adriana – cel ce a avut un hotel în oraş, mulţi italieni, danezi, nici nu ştiai la care să te uiţi şi pe care să o admiri mai întâi.

Un ultim monument funerar , despre care vreau să vă mai vorbesc este cel al lui Emil Drăghiceanu (1848–1896). Este unul dintre cele mai impresionante pietre funerare din Cimitirul Maritim Sulina, fiind construit în formă de ancoră , colac de salvare şi lanţuri de fier, care-s  elemente tipice pentru marinarii pierduți pe mare.

Emil Drăghiceanu a fost ofițer în Marina Comercială Română, unul dintre primii români care au condus nave pe sectorul maritim al Dunării, într-o perioadă dominată de marinari străini (greci, englezi, italieni).

În timp ce eu și soacra-mea rătăceam printre crucile creștine, Ştefan s-a oprit la cimitirul musulman și cel evreiesc. La o băncuță, chiar la intrarea în cimitir, mi-a arătat fotografiile și mi-a povestit ce a găsit acolo.

Evreii au avut în Sulina, școala şi sinagoga, care au fost distruse în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Din păcate, chiar şi cimitirul a fost profanat de-a lungul timpului. Pentru evrei, Portul Sulina a devenit punctul de plecare spre Palestina, către o nouă viaţă.

Turcii din Sulina erau navigatori, meşteşugari, negustori, hamali contribuind la dezvoltarea oraşului. În 1870 au construit geamia Hamidia, care a fost afectată de bombardamentele ruseşti din 1944. A fost demolată în 1963. Astăzi în Sulina prezenţa turcilor se raportează la doar câteva persoane. Comunitatea turcă a mai avut o geamie şi un cimitir pe locul fostei fabrici de conserve din Sulina. După bombardamentele din Primul Război Mondial, geamia a dispărut iar osemintele au fost aduse în actualul cimitir.

Cele mai cunoscute morminte turceşti din cimitir sunt cele ale lui Ali, administratorul Farului Vechi şi al unui învăţător de coran, al cărui mormânt datează din 1855, fiind şi cel mai vechi mormânt musulman.

După fesul de pe piatra funerară poţi deduce poziţia socială avută de decedat. Cei săraci au pietre simple iar la femei piatra funerară are o coroniţă cu motive florale.

Sulina are un singur cimitir, dar în el odihnesc oameni de cinci credințe diferite, ortodocși, catolici, protestanți, evrei și musulmani. E locul unde, la marginea Dobrogei şi a lumii, moartea a reușit ce viața rareori poate: să-i aducă pe toți împreună.

Pentru câteva ore în Sulina, ca să poți bifa cât mai multe obiective, totul e făcut pe repede înainte. Mișcările greoaie ale trupului meu nu mă prea ajută, dar voința și curiozitatea îmi fac că adrenalina, singurul hormon perfect funcțional din corp, să lucreze în parametri normali.

Lăsăm în urmă liniștea cimitirului și pornim din nou la pas. În fuga: „Marș”! La întoarcere, cei doi kilometri i-am parcurs fără să aud, fără să mă intereseze nici un suflu, nici o oboseală. Săraca soacră-mea știa că o așteaptă o alergătură cu noră-sa. Dar n-avea de ales. A învins dorința de a merge cu „vaporul”.

— Trebuie să căutăm muzeul ăla, Ştefan! L-am văzut eu pe TVR 1, acum doi-trei ani. Cât este ceasul?

— Îl găsim, Anca. Liniștește-te! Ai timp și pentru el.

După alţi trei kilometri, socrii s-au oprit, pe marginea unui gard. Socru-miu să-si tragă sufletul, soacra-mea o țigară. Îi terminasem pe căldura aia, dar nu spuneau nimic. Mă simţeam vinovată, însă egoismul a primat. Mai avem de văzut.

Și chiar l-am găsit.

De pe drum, următorul obiectiv de bifat era chiar la el, la Gheorghe Comârzan, omul care a adunat amintirile unui oraş  într-o singură încăpere.

Acolo, între fotografii, hărți și busole, n-ai timp să te plictisești, Gheorghe Comârzan le știe pe toate și nu se sfiește să ți le povestească. La început, tonul i-a fost apăsat, iar cuvintele îi curgeau prea repede. Parcă nu reușeam să-mi formez imaginea, că deja trece accelerat la următorul punct.

Când și-a spus povestea întreagă, ca un ghid care-și așteaptă următorul tur, m-am întors la început, să pot eu sedimenta informațiile.

Ştefan îmi zice uneori:

— Grasule, încet, încet… să nu cumva să te obosești!

Eu, ca să asimilez informațiile, trebuie să fixez bine imaginea, în stilul meu, ori să trec peste un text de cel puțin trei ori. Sunt „cătinel-cătinel”. Încetuța, ca să mă alint!

Am început să pun întrebări cu o voce timidă. Văzând că suntem cu adevărat interesați, s-a ridicat de pe scaun și a început să completeze informațiile cu povești. A luat unele obiecte în mână, explicându-ne proveniența lor, iar la altele, cele peste care trecuse prea repede prima dată, s-a întors cu un soi de mândrie că beneficiem de aceste informații personale. De data asta, nu vorbea ca un ghid, ci ca un om care a trăit tot și i-a întâlnit pe oamenii despre care povestea, cu gesturi sigure și cu o bucurie sinceră, zic eu, că are cui să le spună și să le ducă mai departe.

Și m-am simțit mândră, ca și cum nimeni, până la noi, nu mai primise acele informații și ne-ar fi ales pe noi să ne spună tot ce știe.  Era genul acela de moment când simți că omul din fața ta îți oferă ceva din trăirile şi viaţa lui nu doar din colecție.

Dacă primul a fost Jean Bart, cel care mi-a stârnit curiozitatea cu a să carte, al doilea a fost Gheorghe Comârzan, motivul pentru care am ales să ajungem aici. Între Europolis și Gheorghe Comârzan s-au strecurat câteva pagini de Facebook și grupuri care mi-au reaprins dorința și curiozitatea pentru acest oraș.

— Câtă iubire și mândrie să ai, că aparții unui loc?

I-am cumpărat cartea și-am devorat-o cum am ajuns acasă. Mulți dintre apropiații mei știu că, atunci când îmi place o carte, haşurez cu carioca citate, secvențe și paragrafe. Apoi, primul lucru la care m-am gândit când am terminat-o a fost:

— Oare dacă s-ar găsi și-n Constanța?

De exemplu, la Delfinariu, acolo unde vin toți turiștii care au copii. S-ar schimba oare ceva? Cum ar fi să dăruiești această carte rudelor plecate în afara țării? Poate că nu toți vor ajunge vreodată la Sulina, dar o carte ca asta le-ar putea arăta de ce merită să o facă.

Ştefan a ieșit afară să ia bani pentru carte, fiindcă gențile noastre rămăseseră la ei, ca să nu ne împiedicăm de ele înăuntru. Soacră-mea, foarte hotărâtă, a insistat să mi-o facă ea cadou. Parcă o și văd, serioasă nevoie mare:

— Mitiiiiică, scoate banii! Cumpără-i fetei cartea!

Și domnul, cu al lui „da” parcă a răspuns:

— Da, mai da! Cum să nu! Da, da, imediat!

Consider că, fără Gheorghe Comârzan, Sulina n-ar fi avut aceeași importanță, cel puțin pentru noi. El a fost cel care a redat trecutul atât de clar și de frumos, încât ne-a convins să ajungem aici. Multă muncă și pasiune pentru un fost maistru navigator. Cred că autoritățile se mândresc cu un astfel de locuitor.

Când să plecăm, conducându-ne până la usa și-a continuat povestea:

— Aici este mahalaua turcească. În stânga, acolo, puțin mai sus, a fost geamia.

Am plecat spre faleza din Sulina, cu cartea strânsă bine în brațe și cu gândul la ora îmbarcării. Ceasul nu mi-a fost prieten de data asta. Nici n-am simțit când au trecut orele.

Ştefan, pe drumul de la cimitir, rezervase deja biletele de întoarcere, cu o „barcă rapidă”, pentru că „vaporul” soacră-mii avea ultima plecare din Sulina la 13:30.

Cum mai aveam obiective de atins, i-am pus pe alergat. După atâtea ore și un soare infernal, ochelarii lu’ socru-miu stăteau tot pe șapcă și se asortau perfect cu sacoșa de Carrefour. Parcă eram simpatici noi așa, ca familie. Și m-am gândit că o să fiu și mai simpatică în fața soacra-mii, că urma partea cea mai plăcută, să o pot îndulci după „crosul” la care o supusesem: trei biserici, una mai frumoasă ca alta.

Faci câțiva pași și imediat pe dreapta, cum cobori din vapor, este Catedrala Ortodoxă Sf. Ierarhi Alexandru și Nicolae. O clădire deteriorată, ca mai toate din Sulina, dar cu elemente de decor superbe, care te fac să te oprești și să le admiri. Turlele înalte și ornamentele fine din jurul ferestrelor se încăpățânează să rămână frumoase, chiar și într-un oraş obosit. Nu am apucat să-i văd interiorul, dar exteriorul spune suficient despre măiestria cu care a fost ridicată.

Actuala catedrală, a început să fie ridicată în 1910, la inițiativa Regelui Carol I, în cinstea eroilor din Războiul de Independență. Războaiele și schimbările de regim au tot întrerupt lucrările, iar clădirea a fost folosită ca depozit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Lucrările au fost reluate abia în perioada lui Carol al II-lea, când Mihai I, pe atunci principe moștenitor, a vizitat Sulina.

 În anii ’70, Nicolae și Elena Ceaușescu, aflați în vizită oficială împreună cu o delegație olandeză, au observat că biserica rămăsese neterminată și au dispus continuarea lucrărilor. A fost finalizată abia în 1982, când a fost sfințită, iar în interior se păstrează scaunul arhieresc pe care a stat Alexandru Ioan Cuza.

Se simțea deja oboseala și încetinisem pasul. Ştefan se depărtase de noi și se oprea la fiecare pescar, să vadă ce a prins. Deja se plictisise și nu mai avea de gând să urmărească niciun obiectiv, chit că ar fi putut vedea un președinte îmbălsămat. La ora aceea nu-și dorea decât să afle dacă carasul trage la viermuș.

Între timp, soacra-mea devenise foarte activă și ținea morțiș să aibă fotografii ca amintire. Cum ne prindea pe loc repaus, cum, hop! ne trăgea în poze. Asta că orice mamă clasică, româncă, să aibă în arhivă imagini cu care să se poată lăuda:

— Mânca-ar mama ce frumușei sunt!

Pe faleză, când am crezut că am terminat cu pozele, soacra-mea a prins un nou „obiectiv turistic”: un vapor și mai mare, ancorat la chei. I s-au aprins ochii ca la reduceri de Black Friday.

— Mitiiiică, vino-ncoace, mai pe mijloc, să se vadă vaporul întreg! Zâmbește!

Socru-miu, disciplinat ca un marinar pensionar, stătea drept, părăsind pentru prima dată în această excursie sacoșa de Carrefour și rucsacul albastru, adăugat ulterior la cărat. Drept mulțumire, a primit un „pup”, urmat de o fâstâceală adolescentină și un zâmbet ștrengar.

Între timp, telefonul soacră-mii sună pentru a zecea oară, sora ei din Italia.

Soacra-mea a răspuns repede, cu entuziasmul omului care are o veste mare.

-Uite, ce avem noi aici! Ai mai văzut tu vapor d’ăsta ?

Sora ei, nedumerită, cu accentul ăla amestecat de ani plecați:

— Cum, există așa ceva în România?

— Cum să nu existe, dragă?! La Sulina! Ce, credeai că doar voi aveți porturi și vapoare?

Și imediat, pac, filmare cu socru-miu, în picioare, lângă balustradă, în rol de „căpitan”.

— Uite-l pe Mitică! Uite-l pe băiat! Uite-o şi pe noră-mea!

După ce le-am făcut hatârul, ne-am lăudat și fotografiat, i-am abătut puțin de pe faleză. Doar puțin! Stânga-dreapta, cât să nu uităm de fapt pentru ce ajunsesem în Sulina.

Aici se află Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, o superbitate la exterior, pentru că și pe aceasta am găsit-o închisă. Vopsită în alb, dinspre intrare părea proaspăt renovată, dar pe lateral tencuiala se scorojise până la cărămidă. În curte, de-o parte și de alta, erau flori îngrijite și câteva jucării, semn că cineva locuiește acolo. Am citit că în Sulina mai sunt doar șapte persoane de rit catolic, iar slujbele se țin cu preot venit de la Tulcea. Poate cu următoarea vizită, când nu vom mai alerga, vom afla mai multe.

A fost construită în anul 1863, prin contribuția financiară a Comisiunii Europene a Dunării și a comunității italiene din Sulina, din cărămidă și piatră de Malta, iar altarul este din marmură de Carrara. Se spune că aici a existat o orgă deosebit de frumoasă, care a dispărut după război, fiind luată de sovietici. Alături de biserică se află o clădire în care a funcționat odinioară Școala Catolică.

Ultimul obiectiv important de care mai vreau să vorbesc, deşi au mai fost şi altele descoperite întâmplător, este Biserica Ortodoxă Greacă Sfântul Nicolae din Sulina.O clădire impunătoare din piatră, ridicată de comunitatea elenă, cea mai numeroasă din oraș, în anul 1867. Cu turlele mari din lemn, acoperite acum de tablă ruginită, și zidurile groase de aproape un metru, cojite de timp, pare mai degrabă un monument al răbdării decât un loc de rugăciune. În curte, printre buruieni și resturi de materiale, o mașină albă stă parcată ca martor al vremurilor moderne, așteptând finanțări europene. Și-n vremuri demult apuse, negustorii greci și navele lor, ce acostau în port, dăruiau sume de bani, obiecte de cult și icoane. Așadar, trecutul și prezentul par să aibă ceva în comun: finanțările de pe alte meleaguri.

În drum spre barcă, Ştefan mi-a cules o smochină, arătându-mi cât se poate lungi peste gard, în curtea omului. Era caldă și dulce! Mi-a întins-o și mi-a zis „cele două cuvinte magice”, cu alte două în față:

— Vezi cât… eu pe tine?

Iar mie mi s-a părut că primesc un vițel ca premiu pentru maratonul numit Sulina.

Pentru mine, Sulina este un oraș care trăiește mai mult din amintiri, dar în câțiva ani, turiștii vor reuși, probabil, să-i „modernizeze” liniștea și să distrugă și plaja. Sper că toate obiectivele să fie recondiționate și Sulina să urce în topul orașelor care merită vizitate, iar autoritățile să arunce măcar un var pe blocurile comuniste, că intrarea în port e jalnică. Mai sper că „Poveștile Sulinei” să aibă tot mai mulți curioși și să fie citită.

Barca rapidă ne-a costat 70 de lei de persoană, iar drumul până în Tulcea a durat puțin peste o oră. Am stat cu vântul în păr, smochina în stomac și frica… știți voi unde, pentru că, cu o zi înainte, o vitezomană de barcă se hotărâse să ducă o parte din pasageri pe mal și pe alții la o baie în Dunăre.

Și pentru că drumurile până la Tulcea ne erau deja familiare, am poposit la un restaurant de pe faleză, unde peștele prăjit și „usturoiul maionezat” au încheiat o zi memorabilă. Că doar ne-a fost „puțin fomică”!

Nici nu mai conta cât de obosiți eram, Sulina își făcuse treaba.