-Anca, când întâlnești oameni muncind aici, sa nu le spui „bună ziua”, ci „Doamne ajută”.
-De ce ?
-Pentru că așa se spune aici, atunci când întâlnești un om muncind.
Căutând bisericuțe din lemn în nordul Moldovei
Am ajuns în nordul Nordului Moldovei, să cautăm bisericuțe vechi, în special de lemn, uitate de lume, de autorități și care nu se încadrează în nici un circuit ori rută, care nu inspiră, care nu au fost construite de domnitori cunoscuți, care nu au picturi celebre, dar care sunt păstrate doar din donațiile și iubirea către Dumnezeu a locanicilor.
Totul a început anul trecut, când din întamplare am dat de bisericuța de lemn din Suharău. Așa am aflat că asemenea ei mai există și altele, fiind și un circuit al bisericilor din județul Botoșani. Discutând cu localnicii, informația că există și altele uitate de lume și timp, neîncadrate în nici un circuit, a ajuns la mine.
– Vedeți că există una în Mileanca!
Biserica de lemn din Mileanca
Am coborât din Darabani, spre Mileanca, cu GPS-ul pornit, doi dobrogeni, căutând cai verzi pe câmp. Noroc cu Ștefan, că mă susține și îmi aprobă toate curiozitățile mele. În localitate nu există indicator, pentru a ajunge la această bisericuță, deoarece nu intră în patrimoniul național, deși a fost construită la 1779.
-Am ajuns.
-Cum am ajuns, Ștefan? Păi, unde e biserica?
-Păi, cică aici! Ș-a râs românește…
-Aici? Aici suntem pe șoseaua principală.
-Păi, aici îmi arată GPS-ul.
-Hai să coborâm, în stânga la vale.
Am lăsat mașina pe șoseaua principală ș-am luat-o la vale pe lângă curțile oamenilor, într-un loc unde liniștea era perturbată de zgomotul unei drujbe. Și ce poate fi mai frumos când admiri verdele, florile și casele, decât să te aducă în prezent o drujbă.
-Uite biserica, Anca!
-Unde? Unde?
-În dreapta, pe deal.
-Și cum ajungem noi acolo? O fi un drum? Du-te mă și vorbește cu femeia aia…
-E… cum să vorbesc?
Mi-am boscorodit bărbatul și am strigat către dânsa.
-Bună ziua.
-Doamne ajută.
Uitasem deja ce imi spusese Ștefan.
-Cum ajungem și noi la bisericuță? Există alt drum?
– Nu, nu, veniți pe aici.
– Pe la dumneavoastră prin curte?
– Pe la mine prin curte, că nu aveți prin altă parte. Dacă vreți să o vedeți în interior, vorbesc cu vecina că ea are cheia.
Bisericuța se afla în dreapta, pe o ridicătură de pământ, cât să-și înalțe fața peste tine. Gârbovită de ani, în bătăia de joc a unor minți deloc luminate, ci mai degrabă înguste, ni s-a arătat această minunăție.
Imediat și-a făcut apariția și doamna cu cheia, de mână cu un puști sfios și curios în același timp.
Când ni s-a deschis bisericuța, fiecare locșor, fiecare obiect din interior, era de admirat. Mirosea a istorie, nepăsare, indiferență și durere. Cu fiecare obiect atins, nu mă puteam opri din exclamat:
-Doamne, cât este de frumos!
Podoabele din interior
De la intrare, mi-a atras atenția tavanul neobișnuit din scânduri pictat cu steluțe aurii, însemnând probabil că fiecare suflet este sub protecția lui Dumnezeu și că biserica este o poartă către Împărăția Cerurilor.
În dreapta, erau pomelnice pentru Vii și Morți, realizate din lemn, cu o patină ce vorbește despre veacuri trecute și rugăciuni nenumărate. Este pentru prima dată când am văzut pomelnice din lemn. Unele erau scrise în limba română, altele cu caractere chirilice. Din păcate cei Vii atunci, se încadrează tot la Morți acum.
Biserica nu este pictată sau acoperită cu fresce murale, ci de icoane vechi, ștergare tradiționale și elemente sculptate manual. Mi-a atras atenția scaunul arhieresc, la fel, sculptat, având spătarul decorat cu un blazon ecleziastic.
Deasupra catapetesmei, un ochi atotvăzător, înconjurat de motive vegetale aurii, veghează asupra lăcașului, simbolizând protecția divină și prezența lui Dumnezeu în fiecare colț al acestei biserici de lemn. Ochiul este un simbol vechi al omniprezenței divine și al vigilenței cerești, reamintind credincioșilor că fiecare faptă și gând este cunoscut Domnului. Acest simbol este strict religios în acest context – deși este adesea asociat greșit în cultura populară modernă cu teorii conspiraționiste sau masonerie.
Nu știu ce cuvinte se potrivesc pentru sentimentele ce le-am avut în acel moment. Parcă m-am întors în timp, ca un copil, găsind o comoară ascunsă.
În fața bisericii, străjuia clopotnița, având aruncat în ea, un jiț arhieresc, scorojit și plin de gunoaie. Păcat de el. Nu știu ce valoare are, dar ar fi fost bine să fi fost donat, pentru a fi restaurat la gloria de altă dată.
Povestea lăcașului de cult
De fapt, care-i povestea locului și a lăcașului de cult?! În curtea ei se găsește o piatră de mormânt, inscripționată în limba slavonă. Datează din 1665 și se pare că a fost pusă de ctitorul acesteia, peste mormântul mamei sale, Maria. O a doua piatră de mormânt, datează din 1831, scrisă cu litere chirilice, care aparține lui Ioan Blezănuh. Amândouă stau cuminți și resemnate, acoperite cu iarbă, ca și când s-ar ascunde de privirea oamenilor.
Despre Mileanca ca sat, cea mai veche atestare vine de la 1662. Unii spun că denumirea vine din limba ucraineană, de la cuvântul „milencaia”, însemnând „frumuşica”, alții că ar fi existat o boieroaică, pe nume Milea și satul s-ar fi format in jurul moșiei. Cel dintâi propietar care apare în documente scrise s-a numit Iurasco Bilava, care se ocupa cu scrisul actelor domnești. Nu are sens să enumăr toți boierii vremii, că-s mulți. Bisericuța ce poartă hramul Sf. Nicolae, a fost reparată la 1857, apoi la 1910. Pe la 1903, bisericuța de lemn de stejar din codrii Gârbenilor, cu temelie din piatră de râu și acoperiș de șindrilă, a fost demontată și mutată în cimitiul satului, fără acordul Mitropoliei din Iași. Oamenii s-au revoltat pentru această decizie, bisericuța revenind la locul de unde plecase, însă bârnele nu se mai imbinau cum trebuie, așa că i-au bătut cuie de fier.
Între timp, şindrila de pe acoperiş a fost înlocuită cu tablă zincată. După 1990 s-au gândit să o și tencuiască. Interiorul a suferit şi el câteva modificări. Catapeteasma originală a bisericuţei nu s-a păstrat. Cea care se vede astăzi datează din 1910, de la ultima reparaţie generală a lăcaşului.
Toată istoria, toată frumusețea, toată valoarea s-a dus pe Apa Sâmbetei. Lucrul realizat de “om” fără cultură, fără minte, un Dorel al zilelor noastre. Mă mir cum de nu au pus faianță, că tot era la modă în anii ’90, pentru a intregi tabloul.
De aceea această superbă bisericuță, nu se află în lista monumentelor istorice de patrimoniu. De cum am văzut-o pe deal, în ce grad de deteriorare este am exclamat grotesc:
-Băăăi ești nebun?! Ce au făcut idioții vremii!
Dacă această bisericuță era în Ardeal, nu se întâmpla acest lucru și în cazul de față nu sunt imparțială. În al doilea rând, existau indicatoare să ajungi la ea. În al treilea rând, exista un drum realizat de autorități și nu donat de localnici. În al patrulea rand și ar fi mai multe, dar mă opresc aici, ar fi fost zilnic autocare și mașini la poarta bisericii. Suntem însă în Moldova, unde ospitalitatea oamenilor te uimește, însă nimicia, indiferența și fala te topesc.
-Să faci cel puțin o sută de colaci, la moartea mea și să îi împarți, să nu ne vorbească satul de rău.
Salutări și mulțumiri celor două familii care ne-au ajutat, să vedem biserica și pentru povestea și discuțiile lejere oferite, cafeaua dăruită dar refuzată fiind grăbiți.
Le mulțumim că ne-au lăsat să admirăm casa socrilor, prin curtea căruia se ajunge la bisericuță, casa fiind un adevărat balsam, pentru privirile noastre orășenești, aceasta concurând cu ușurință cu casele expuse în Muzeul Satului.
Ne cerem scuze, pentru că, în graba noastră, nu le-am reținut numele și pe această cale, vă rugăm sa ne ajutați să îl aflăm.
